Calimara cu cerneala

Cam asta a fost scena, vazuta de aparatul meu cel neprofesionist. Realitatea e ca am fost cumva in rindul trei, in picioare, chiar linga scena. Intre mine si Manu mai erau, la un moment dat, o tinara cam grasa si agitata rau care mi-a stricat cam jumatate din poze pentru ca tot topaia sau macar scutura miinile in aer. Bine, mai erau si agentii de paza care fumau nepasatori, nu stiu cum reuseau sa stea nemiscati in masa aia de energie care te lua pe sus vrind nevrind.

Ca asa sint concertele Manu Chao, asa era si pe vremea defunctului Mano Negra: doua ore de energie, cap-coada - am cronometrat maxim 15 secunde de blank intre cintece, dar au fost si multe cintece legate. Baietii sar, adica Manu si Radio Bemba Sound System, spectatorii sar si ei, pentru ca nimeni nu poate sta locului.

Printre spectatori am detectat si multi straini, printre care francezi care-l strigau pe cintaret destul de familiar. Se cinta versuri intregi, se urla mai virtos la cintecele mai cunoscute. Personal am sarit (ca in restul timpului am fost ocupata sa fac poze proaste) la Sidi H Bibi, cind percutionistul a venit la microfon si-a cintat cu o bucurie cum rar am vazut pe-o scena.

Imbracat intr-un tricou in culorile Romaniei - intimplator? - Manu Chao a sarit cam pe tot timpul concertului, ne-a facut nenumarate declaratii de iubire (te quiero, Romenia) si l-a trat pe Bush drept cel mai mare criminal al planetei. La bisul numarul 2 a iesit pe scena cu un petard intre degete la care a renuntat insa rapid.

La finalul bisurilor inca nu ne hotaram sa plecam, dar era gata. Si era clar ca toti aveam sa iubim pe viata atit raggae-ul, cit si pe mama (sau tatal) lui, ska-ul. Baietii plecau la chef, cu sarmale si tuici, dupa cum am citit eu intr-o revista.

Noi am plecat spre casele noastre, care cum am putut. Unii, norocosi, s-au urcat in masinile din dotarea pesonala sau dotarea prietenilor. Altii si-au dat seama ca nici un autobuz romanesc n-o s-ajunga in statie, la orele 0 de a doua zi, cite se aflau, si-au inceput sa sune la companiile de taxi. Care companii, debordate, respingeau apelul pur si simplu sau, mai bine crescute, isi cereau scuze ca nu mai aveau masini libere.

Buuun. Si-atunci ce-i de facut? O iei, voiniceste, pe jos. Si te gindesti asa: frate, ai dreptate, ia-ti masina mica! Cite doua pe familie, plus aia de la serviciu (ca doar nu esti tu mai fraier). De ce sa astepti cu zecile de minute sa vina autobuzul? De ce sa fii obligat sa te umilesti la soferii de taxi care accepta cursa numai daca e banoasa? Ia-ti masini, multe masini pe care sa le urci pe trotuare, pe liniile de tramvai, in spatiile verzi, sa umpli statiile RATB devenite inutile, sa le parchezi in parcuri, pe locurile de joaca ale copiilor si cind termini toate astea baga-le in banci, ca si asa sint prea multe si au geamuri prea mari si prea la strada. Macar asa sa fie si ele de folos.