Calimara cu cerneala

Frédéric BEIGBEDER - Un roman français, Editions Grasset, 2009, Prix RENAUDOT

Nu sint critic literar. Nu scriu cu â cind vrea Academia Romana, nici diacritice prea multe nu am pe tastatura. Nu (mai) sint consumatoare de literatura, insa imi trec pe linga urechi zeci de nume de autori si operele lor recente, mai mult sau mai putini premiate in Franta. Frédéric Beigbeder e unul dintre ei. Mai rau, e un scriitor la moda, trendy si dandy. Cine nu a auzit de 99 francs (tradusa, cred, 199 999 lei) ? Doar s-a facut si film dupa cartea asta. Si piesa de teatru, in Romania cel putin. Bun, e la moda, moaca lui enervanta apare la televizor, intr-un timp avea cronicuta lui literara aproape zilnica. Ultima lui carte se numeste Un roman français si a luat premiul Renaudot. Am vrut sa stiu de ce si am citit-o, desi nu-mi place personajul. Prea contemporan, prea arogant, prea prezent. Prea burghez, prea distrugator de canoane, prea iconoclast. Ce pot sa aflu din cartea asta ? De la bun inceput banuiesc ca e autobiografica si ca miroase a cocaina : sint un timid, intrebati-ma cum ma tratez !

Numele va fi tradus, cu putina inspiratie, Un roman francez. In modestia lui, autorul si-o fi spus ca e doar o carte, cu personaje oarecare, o familie cu maririle, dramele, clipele de fericire si decaderile ei. Singurul ei merit e ca e familia lui si ca el poate sa o faca nemuritoare. Cum poate si sa acuze un procuror, sa poarte un dialog neverosimil cu un inspector de politie (sau comisar ?), sa atraga atentia universului asupra inchisorii, din buricul Parisului, in matele careia sint aruncati presupusii infractori. Deci si el, desi e unul dintre cei mai tradusi scriitori francezi, desi are un frate care e pe punctul de a primi Legiunea de onoare (vom citi multe despre el). Beigbeder spune tot, marturisirile lui par complete, asa ca ma intreb ce-o sa ne mai povesteasca in cartea urmatoare. Acum ne pune sub reflector o familie pe care, spune naratorul, a descoperit-o brusc la 15 ani, ca de-atunci dateaza amintirile lui. A trebuit sa fie prins in plin consum de droguri, sa fie luat pe sus si pus la racoare peste noapte, sa fie inchis intr-o celula strimta ca sa evadeze in singurul loc in care sa poate renaste : memoria interzisa. Dezgustul, frica si lasitatea au reusit sa faca ceea ce nimeni si nimic nu reusisera : sa-si aduca aminte de sine insusi, sa se recupereze si sa creasca intr-o noapte (de fapt doua) cit altii in 15 ani. De ce a uitat ? Ce s-a intimplat in acesti ani ? Cu ce-l ajuta sa-si aminteasca? Desigur, sa-si regaseasca radacinile, sa le pipaie, sa le infiga bine in pamint, sa vada trunchiul ingrosindu-se cu fiecare amintire salvata. Toate astea le face de sub pamint, extrem de lucid, intr-o latrina umana abjecta. De acolo trebuie sa iasa perla rara. Un roman care epateaza prin referintele literare, muzicale, de civilizatie – lui Beigbeder ii place sa enumere, sa ocupe spatiul vizual, sa antreneze memoria, se vrea un erudit postmodern. In cartea asta apar si Proust, si Bergson, si Gide, sint si niste generatii de aristocrati si de burghezi, vreo doi eroi de razboi si mai multi roboti angajati in politie, o coloana din Elysée si mai multe strazi din Paris, plaja de la Guéthary si un frenchie la New York. Atit de francez. Un roman francez.