Calimara cu cerneala

Revolta studentilor din mai ‘68, asa cum se vede dupa 40 de ani, in Place de la Sorbonne:

Am fost la film in seara asta. Am vazut MR 73, un film francez dupa locul in care a fost turnat si dupa actori. In rest, am avut senzatia, din prima secunda, ca ma aflu intr-un thriller american. Pai am gasit: sala de interogatoriu in alb-negru, politisti cu haine de piele a la Matrix, betivi, corupti si iubitori de prostituate, criminali septuagenari insetati de singe, masini tari, case de reclame la Nivea, hotel sordid, pisica obeza, casa de vacante pentru animalele de companie. Singe a curs peste tot, am vazut cadavrele unor fiinte care suportasera tratamente la care numai minti bolnave se pot gindi, scenele mortii unora dintre ele, sinucideri si nastere filmata la locul (eufemism, bineinteles) de desfasurare. Pe final, penultima crima (ca a mai urmat inca una plus sinuciderea de rigoare) ne-a lasat cu ochii pe statuia unui Christ stropita cu singele unui criminal cam in serie (pe cind cristelnita cu singe?). Read more

Traducere din « Comment les riches détruisent la planète » (Cum distrug bogatii planeta), de Hervé KEMPF, Editions du Seuil, 2007.

« Cum de sint posibile banalizarea torturii, multiplicarea legilor de securitate, extinderea puterilor politiei, proliferarea instrumentelor de supraveghere, demiterea presei ? Cum s-a produs o asemenea degradare a spiritului democratiei ? Prin faptul ca, de la caderea URSS-ului, clasa conducatoare s-a convins ca nu mai avea nevoie de democratie. Inainte, libertatea era cel mai bun argument pentru a se impotrivi modelului colectivist. Ea era buna pentru indivizi si ea favoriza o reusita economica mult mai mare. In anii ’90 insa, paradigma care asocia libertatea si capitalismul s-a dizolvat. Pe de o parte, sub influenta « neo-conservatorilor », extrema dreapta a elaborat in Statele Unite o ideologie care considera proritare mentinerea ordinii sociale instituite si a puterii americane. Pe de alta parte, avintul impresionant al economiei chineze in contextul represiunii continue si a partidului unic a obisnuit spiritele cu decuplajul posibil intre libertatile publice si dinamismul economic. Read more

Am sa trec de stadiul intrebarilor retorice, deci semi-inutile, privind viata noastra in democratie, deci post-comunista, si am sa afirm ca :

Libertatea de expresie nu serveste la nimic, daca o opinie contra celei comune suscita un sir de huooo cu bisuri nenumarate. Nu se poate purta un dialog civilizat, pentru ca nu exista respect pentru opinia diferita, in general. Cind nu sint argumente de adus, se aduc atacuri la persoana.

Libertatea de gindire nu se poate exercita deloc, daca o atitudine contrara « normei » este marginalizata, fara un minim efort de intelegere sau de inlaturare a prejudecatilor. Gindirea unica continua sa existe, chiar daca sub alta forma. Read more

de Stig DAGERMAN (1923-1954), traducere din limba franceza:

Sint lipsit de credinta, prin urmare nu pot fi fericit, caci un om care se teme ca viata lui este o ratacire absurda catre o moarte sigura nu poate fi fericit. N-am primit drept mostenire nici vreun zeu, nici vreun punct fix pe pamint de unde sa pot atrage atentia vreunui zeu: nici nu mi-au fost lasate furia bine ascunsa a a scepticului, sireteniile abile ale rationalistului sau inocenta incandescenta a ateului. Nu indraznesc deci sa arunc piatra nici in cea care crede in lucruri care nu-mi inspira decit indoiala, nici in cel care-si cultiva indoiala ca si cum n-ar fi, si el, inconjurat de tenebre. Aceasta piatra m-ar atinge pe mine, caci sint sigur de un lucru : nevoia de consolare pe care o cunoaste fiinta umana este imposibil de saturat.

In ceea ce ma priveste, urmaresc consolarea precum vinatorul isi urmareste vinatul. Trag oriunde mi se pare ca o zaresc in padure. Adesea trag in vid, insa, din cind in cind, o prada cade la picioarele mele. Si, pentru ca stiu ca aceasta consolare dureaza doar cit vintul scutura virful unui copac, ma grabesc sa pun stapinire pe victima.

Si-atunci ce-mi cade in brate ? Read more

In sine o lista de nimicuri.

Alte nimicuri, maruntisuri, ca banii de buzunar cu care-si plateste chiria dom’ presedinte de partid ultra-social, pentru o casa in buricu’ tirgului. Nu ca si-ar fi negociat el o super-chirie, ci pentru ca plateste aceasta chirie Statului roman, recte RAAPPS (o alta sigla saltareata, stapina peste case si apartamente dedicate demnitarilor si functionarilor de Stat). Ei bine, Statul percepe o chirie de 1 (un) euro pe metrul patrat. Ce misto! Si ce falimentar pentru noi astia, alde poporul roman actionar la Stat. Actionar pentru ca impozitele si taxele pe care le plateste sint investitia pe care o face in Statul roman. Si de la care asteapta ceva in schimb. Sau Statul nostru se crede doar un furnizor de servicii (proaste)?

Ca sa ne dea niste confetti in ochi de Sarbatori, cica o comisie a Camerei Deputatilor ar fi decis sa propuna modificarea statutului senatorilor si deputatilor (cite conditionale si concesive ascunse), in sensul ca cei care au proprietati in Bucuresti si nu au domiciul in Bucuresti sa nu (mai) beneficieze de indemnizatia de cazare. Banii pe care si i-au tras pina acum sa fie primiti, cu atit mai mult cu cit beneficiarii au si casa in Bucuresti. Pai de ce-ar cistiga provincialii mai mult decit ei?? Read more

Sa vorbim mai intii despre inegalitatea veniturilor. In Statele Unite, de exemplu, inegalitatea veniturilor a atins niveluri nemaivazute din 1880 (cf. The Economist). In 1979, venitul mediu al procentului din virf (adica cele mai mari venituri) era de 133 de ori mai mare decit cel al ultimelor 20 de procente de populatie (adica veniturile minuscule); in 2000, acest raport era de 189.

In Franta: pe la mijlocul anilor ’50, cadrele (adica de la sef-serviciu in sus) cistigau in medie de 4 ori mai mult decit muncitorii, insa muncitorii puteau sperau sa ajunga din urma salariul mediu al cadrelor din 1955 prin 1985. Pe la mijlocul anilor 1990, cadrele cistigau doar de 2,6 ori mai mult decit salariul mediu al cadrelor, insa aveau nevoie cam de vreo trei sute de ani ca sa-i ajunga din urma. Carevasazica am ajuns sa cistigam mult mai putin decit altii, ceea ce putem suporta, insa am pierdut orice speranta de a-i ajunge din urma, ceea ce nu prea putem inghiti… Sigur ca nici copiii copiilor nostri nu vor reusi sa traiasca mai bine decit noi in conditiile astea.

Acum sa vedem cam care ar fi diferentele intre tarile bogate si cele sarace. In 1990, americanul cu venituri medii era de 38 de ori mai bogat decit un tanzanian. Azi el e de 61 de ori mai bogat. Read more

11 000 000 de persoane in Germania, 7 000 000 in Franta traiesc sub pragul de saracie.

Ce este saracia? Saracia este un prag de venit. In Franta, de exemplu, este considerata saraca o persoana care cistiga mai putin de 50% din venitul median. Venitul median este suma care imparte populatia in doua, o jumatate avind peste acest venit, celalalta mai putin. La inceputul anului 2006 suma era de 1254 euro pe luna (cotizatii platite si alocatii primite). Acest nivel se ajusteaza in functie de numarul de membri ai familiei. Definitia Uniunii Europene e stabilita pe acelasi principiu, numai ca pragul de saracie e fixat la 60% din venitul median.

In Elvetia, asociatia Caritas estimeaza numarul saracilor la 1 000 000 in 2005, adica 14% din populatie (in 2003 erau 850 000); 6% din populatie sint lipsiti de orice sursa de venit. In Germania, in 2003 13,5% din populatie traia sub pragul de saracie. In Marea Britanie, 22% in 2002. in Statele Unite, 23% se afla sub venitul median (asa cum e definit in Franta).

Nu numai persoanele fara ocupatie sint sarace. In Franta sint intre 1,3 si 1,6 milioane de persoane care lucreaza si totusi sint sarace. 20 000 000, adica o treime din populatie cistiga 1,7 sau 1,8 SMIC (salariu minim interprofesional de crestere, adica cel mai mic salariu pe ora care poate fi platit; pentru 151,67 ore/luna acesta este de 1 280,07 euro brut, adica in jur de 1000 euro net).

In timp ce tarile din Nord redescopera saracia, cele din Sud se zbat intr-o situatie mult mai grava. Conform PNUD (Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare), in tarile din Sud un miliard de persoane supravietuiesc in saracie absoluta cu mai putin de un dolar pe zi. Un alt miliard traieste cu mai putin de 2 dolari pe zi. 1,1 miliarde de oameni nu au apa potabila, iar 2,4 miliarde nu au canalizare.

(info din “Comment les riches detruisent la planete” de Herve Kempf, Editions du Seuil, 2007)

ps: revin, azi 08.12: se pare ca in Romania vorbim de 3.000.000 de saraci (si nu noi).

Parca n-aveam ce face?? Sigur, dar o asa soarea nu se putea rata.
Asa ca m-am deplasat la Tours, capitala judetului nostru, o ora de mers pina in oras, cam un sfert de ora de bijbiit dupa cinema. L-am gasit, am luat bilete, am intrat in sala, am calcat lumea asezata pe jos, am deranjat juma’ de rind ca sa ma asez (scuze), tot tacimul. Filmul era inceput de vreo 10 minute. Nu-i stiam titlul, dar stiam la ce sa ma astept. Din genericul de final aflu ca am vizionat Ma Mondialisation, un film de Gilles Perret.
Dupa care am asistat la dezbatere, ca asa era programul, film plus dezbatere despre mondializare, cu Bernard Cassen, unul dintre guru (sa-mi zica cineva pluralul cuvintului astuia) de la Le Monde Diplomatique.
Din film si din raspunsurile la intrebarile (de la nivel de clasa a treia pina la liceu - in ale mondializarii, sa ne intelegem) de dupa am aflat:

• ca patronilor li se rupe sufletul dupa angajati, atunci cind ii concediaza, dar asta-i viata; la fel cind vind afacerea, nu e vina lor ca fondurile de pensii americane fac oferte de nerefuzat; si ca se spala pe miini ca Pilat din Pont dupa ce vind, in sensul ca nu-l mai intereseaza ca americanu’ isi bate joc de munculita lui de-o viata si lasa angajatii in strada dupa ce fac praf antrepriza;
  
• ca e din ce in ce mai grea viata de patron, de cind cu ultraliberalizarea asta in draci nu mai cistiga nimic saracii si sint obligati sa delocalizeze (asta inseamna sa mute fabrica de cioareci in tari ospitaliere ca Romania, China, Polonia, Ucraina, Cehia);
• ca visul cel mai intim si mai drag al patronilor e sa fie abolit Codul Muncii; cu alte cuvinte sa nu mai aiba nici o obligatie fata de, nici o mustrare de constiinta cind e vorba de, nici o lacrima in coltul ochiului pentru angajat;
• ca (da’ asta e reconfirmare) China tine-n pumn SUA odata cu bonurile de trezorerie pe care nu vrea sa le vinda ca s-ar prabusi Statele si, concomitent, comertul exterior chinezesc;
• si ca muncitorul chinez care munceste la expati cistiga cam la 80 euro* pe luna, da’ se scoate cu orele suplimentare; viata de dupa serviciu se petrece in 10 metri patrati in medie, nevasta si copilul sint la tara, la facut agricultura si traiesc si ei din orele lui suplimentare.

O, ce mondializare minunata!

* cam de doua ori pretul cinei de la restaurantul din Shanghai (de retrait aici)