Calimara cu cerneala

Nu am gasit sediul Parlamentului European, ca nici nu l-am cautat, in schimb am dat peste Legiunea Straina.

Mai la vale se plimbau dinsele:

Pe trotuare, nefericitii nostri conlocuitori il asteapta pe nea Gigi sa le dea iun petit pies, silvuple. Si George nu mai vine…

De vizitat Rochefort, oras medieval cu macelarie moderna, proximitate ocean.

De la spatiile mici si aglomerate din Romania am ajuns intr-o Franta molesita de repaosul duminical. Noroc ca americanii dau de mincare contra plata, la mc donalds.

Nici in fund nu ne doare ca sintem romani, de unde si bancile vopsite tricolor pe undeva prin Buzau - la mare asortare cu stilpii de iluminat.

Intr-un sat oarecare, un nene a privatizat apa si-o da la tot cartierul. Cind vrea muschii lui, cind nu-si uda gradina si nu-si spala masina in fata portii.

Pe strada. Doi barbati. Unul burtos tine bine de torti o punguta de cadouri transparenta, burdusita cu diverse, printre care o sticla alcoolica si o cutie al carei continut e sub capac. Conversatie:

- Va multumesc din suflet pentru ajutor, ati fost extraordinar etc.

- Ei, lasa, bai, nu pentru asta te-am ajutat io, daca pot sa fiu om etc.

Prosop de plaja ” Andreea Marin amazoana”.

Pe vreme de inundatie, pompierii spalind masini cu apa scoasa diin curtile oamenilor. Mai ieftin decit la spalatoria auto?

S-a asezat toata lumea?

Ca incepe Jurnalul de bord 2008!

Plecam din Paris cu Lufthansa. Greu cu boardingu’! Fata cu biletele, careia ii sufla din spate si de zor sefa de tura sau cam asa ceva, o incurca rau de tot: avem 3 zboruri de facut, in nici unul nu avem locuri unul linga celalalt, zborul de la Munchen, de peste 4 ore, pare deja complet (la fata locului era cam gol, cel putin in vagonu’ din spate unde am stat noi). Ce i-am cerut noi era imposibil de obtinut, am inteles, in schimb ce ne-a zis ea ca se rezolva (locuri la geam macar) n-am vazut. Pina la Munchen reusim sa stam impreuna, gratie unui domn care se asezase deja pe unul dintre locurile noastre – pentru ca era la culoar, pentru ca era si el separat de tovarasul de drum. Noroc ca eram consolati in avans cu 2 vouchere a 10 euro bucata (sa ne tinem gura dupa?) de care am cumparat multa apa – pe care a trebuit s-o aruncam inainte de ultimul control.

La Munchen, la intrarea in avionul spre Pekin (Beijing pre chinezeste), rugam o angajata Lufthansa sa ne schimbe locurile. Se poate, cum sa nu. Printre dinti ne scapa, cu referire la incepatoarea de la Paris, “proasta aia” si ni se spune taios ca nu se face sa-i insultam colegii de companie. Si inca nu vazusem ca insultata ne separase si in ultimul avion, catre Qingdao (se pronunta “tzintao” si e numele celei mai raspindite marci de bere chinezesti)!

Bun. Lasa ca drumu’ e lung, noaptea scurta (4 ore maxim), pentru ca zburam spre est, direct spre soare. Nu mai avem bafta de anul trecut, sintem si raminem la “Economic”. Avionul nefiind plin, serviciul e rapid si ai senzatia ca esti incojurat de o armata de insotitori de zbor (sau care bip o fi termenul politically correct pentru steward/-esa).

Ajungem numai bine la Beijing, pe la 11 dimineata la ei, ora 5 romaneasca. Atmosfera e grea, laptoasa – poluare?

Cum iesim noi din avion se pornesc mii de sirene coltoase. Ce-o fi? Incepe razboiul? Poporul chinez incremeneste oriunde s-ar afla. Mai apoi aflam de la jurnalul de prinz de la televizor ca era vorba de minutul de reculegere in amintirea victimelor cutremurului din 12 mai. Eram in cea de-a doua dintre cele 3 zile de doliu national.

Controlul de frontiera. Ceva nu e in regula. Normal. Capitanul de vapor trebuie sa demonstreze ca e capitan. Scoate livretul maritim care nu e bun in ochii de chinez, pentru ca nu scrie “Seaman’s Book” pe el. Cine-i garanteaza legatura intre sea si maritime? Mai vin unu’, doi, trei si tot nu reusesc sa se convinga (ei pe ei, ca pentru noi totul e clar). Pina la urma sint scoase pe taraba brevetele care prezinta adnotari in engleza. Uf, trecem!

Luam trenul automat spre terminalul cu bagaje si curse interne. Avem timp de cascat gura si niste yuani prin buzunare asa ca ne cumparam cana oficiala a Jocurilor Olimpice de la Beijing 2008 – one world, one dream dupa slogan.

In aeroport iarasi am avut senzatia ca chinezoaicele sint neterminate sau prost construite. N-au gratie in gesturi, merg tirindu-si pantofii de parca ar fi slapi, sint prost proportionate si au fete de tarancute venite in premiera mondiala la oras.

De la Beijing la Qingdao zburam intr-un avion mic, vechi si plin de lume. Inainte de a urca nu s-a putut realiza modificarea biletelor ca sa avem locurile impreuna – duduia chinezoaica era realmente ingrozita cind am intrebat-o daca e posibil sa ne schimbe biletele. In avion insa, toate insotitoarele au pus suflet de la suflet si ne-am trezit pe ultimul rind, linga usa de la toaleta care a stat mai mult deschisa decit inchisa. Poate nu stiti care e starea de spirit a toaletelor in China: trecuta bine de 40 de zile, necuratita, neudata si fara aerisire.

In China cea adevarata cu noi.

E cald, dar aerul nu e umed. Picla alburie continua sa ne apese. Mergem spre oras, o ora cu masina pe autostrada care traverseaza un fluviu, alte riuri si terenuri inundate, pe poduri fara numar. Peisajul e pe alocuri dezolant, cu dealuri mestecate de excavatoare, zone mari in paragina, plantatii de plopi si pomi fructiferi, parcele mici cultivate cu sapa… De-a lungul drumului dam peste lucratori ocupati cu matura si stersul prafului. E bine ca se munceste (in restaurante exista chelneri supranumerari si in magazine vinzatori asijderea). Se circula prost, cu depasiri pe stinga si pe dreapta, printre camioane vechi si ruginite.

Partea de oras in care intram pare saracacioasa, e in mod sigur prafuita, cu magazine inghesuite, ateliere murdare cu gura cascata in strada. Drumurile sint ca pe la noi. Se construieste enorm, cartiere rezidentiale intregi – dupa cum vedem si in Romania pe toate gardurile. Sute de blocuri cu zeci de etaje si fara nici un magazin de la care sa-ti iei o piine.

Mergem (iarasi??) la un Birou de Imigratie. De data asta ca sa iesim din tara, de bine ce-am intrat. Ca o sa urcam pe vapor, in santieru’ lor, da’ n-o sa mai fim in tara lor. Viza mea expira astfel. Da’ mult m-a mai tinut intrarea unica intinsa pe 30 de zile. Pentru ca nu sint membru de echipaj, m-as putea bucura de 2 saptamini exclusiv pe vapor. Sint vizibil dezamagita cind primesc vestea ca n-o sa am voie sa parasesc vaporul (ca-n Japonia, acum 2 ani, numai ca de data asta nu e vorba doar de o escala amarita). Sint atit de bosumflata incit agentul imi da, de la el din buzunar, un shore-pass pe care tre’ sa-i l inapoiez personal. Sarumina, boierule! Se procedeaza si la un control de bagaje. Ia sa vedem, la intimplare… cin’ sa fie cin’ sa fie!? Remarc, cit stau cu degetele incrucisate nu eu nu eu, ca cetatenii cinstitei republici populare nu prea au incredere unii in altii, fiind noi la al nu stiu citelea control de bagaje. Domnu’ capitan, ia aduceti dumneavoastra valiza la picior si prezentati-ne continutul! Sper sa nu fim luati in ordinea numerelor de pe tricou, ca la mine in valiza se afla materialele de sustinere morala a bietilor marinari… Hai c-am scapat!

Vazind cit avem de mers din santier pina in oras ma intreb la ce-mi trebuie tidula. Parca sintem pe soseaua de centura cea desfundata de la Bucuresti. Incerc sa trec peste senzatia de saracie, mizerie, vechi, dezorganizare, santier permanent fara cap si fara coada, cartiere de blocuri goale semanate in plin cimp. Dealuri intregi sint maruntite, in continuare, de excavatoare. Multe case darimate, praf, iarasi saracie, rugina…

Cam asta a fost prima zi de vapor. Dupa 18 ore petrecute pe drumuri am ajuns direct pe colosul golit complet, cu bulbul scos la O2, ruginit si chinuit pe laterale de trecerile prin canalul Panama. Las’ ca o sa arate ca nou dupa revizia asta tehnica, proaspat vopsit si stralucitor.

Prietenul meu de anul trecut, second cook, promovat intre timp, gateste la fel de prost si mai putine feluri decit predecesorul sau.

Welcome on board, M’am! Read more

De dimineata mergem 200 de metri pina la schitul (mănăstirea? iarasi nu e clar) Vovidenia (sec. XVIII), aflat chiar linga manastirea Neamt. In biserica se aude aspiratorul, din boxe se revarsa cintece religioase. Liniste mare. Bonus: o alta casa memoriala de-a lui Sadoveanu. Calugarul care face curatenie iese si dus a fost. Biserica e pictata inauntru in tempera in nuante de verde si ocru. Nemaivazut.

Read more

M-am trezit la 6 fara un sfert ca sa prind trenul de 7 fara cinci spre Bruxelles. Iute tren, intr-o ora si 20 de minute eram deja acolo (ca plecam de la Paris). Gara mare de tot, asta alor de Sud (Midi). Ies sa fac coada la taxi, ca nu stiu ce altceva as putea lua pina la Parcul Expozitiilor, desi exista si tramvai, si metrou, si autobuz. Da’ asa e cind nu cunosti (eram in premiera mondiala in Belgia), crezi ca esti in criza de timp (o ora de asteptat in frig, in fara unor porti inchise).

Din taxi, Bruxelles-ul se vede frumos, cu parcuri multe si case de caramida in diferite nuante. Pe la geamuri de blocuri atirna steaguri.

Read more

Lunga zi. In care se vede ca sintem mai turisti japonezi ca niciodata, pentru ca ritualul (pupat icoane-aprins luminari-facut poze) s-a derulat contra-cronometru, inregistrindu-se vizite record.

Am iesit cu greu din greu incercatul oras Gura Humorului

si am mers la manastirea Humor in re-cautare de cojoc (ca sa nu zicem ca n-am epuizat toate optiunile). De ieri pina azi nu s-a mai fabricat nimic. Inapoi spre oras si fir intins spre Tirgu Neamt. Pe drum am vazut: (inca) un cuplu de berze care faceau lucrari de consolidare la cuib cu paie in cioc; o broasca ce traversa voioasa soseaua; un car cu fin pe punctul de a se imprastia pe drum, din cauza vintului; diversi cai speriati pe care stapinii ii tineau cu greu in friu. Read more

Mănăstirea Humor (sec. XVI, dar exista deja un schit la anul 1400). Vrem cojoc! Dam navala in parcare manastirii (cu plata), ca niste buni turisti japonezi ce-am devenit (biserica, pupat icoane, aprins luminari, facut turul cu poze, plecat la obiectivul turistic urmator). Pe garduri incep sa rasara servetele, stergarele, iile si alte cusaturi populare. Intr-o masina, o femeie-negustor coase de zor. Ne indruma spre alte vinzatoare care ar putea avea ceea ce ne intereseaza. Au, da’ sint prea mici. Ca sa ne consoleze, toata lumea ne indeamna sa le cumparam niste oua. Nu, mersi, avem si noi!!! Noi vrem cojoc barbatesc, lat in spate. La intrarea in manastire, o maicuta guresa nu stie daca domnul e strain sau nu si se blocheaza aratind doua degete = doua bilete, desi eu ii vorbesc clar in romaneste (ma rog, cita stiu). Ridem cu totii si purcedem la turul bisericii. Frig tare inauntru, cita credinta trebuie sa aiba maicile care-si fac orele de relatii cu publicul vinzind luminari si citind din carti de rugaciuni! O singura biserica incalzita am vazut, cea de la Slatina – da’ acolo totul e perfect cum am mai spus, mai putin indicatiile despre ceea ce e de vizitat.

Read more

Plecam spre Cîmpulung Moldovenesc – cea mai frumoasa parte de tara pe care am vazut-o pina acum: dealuri impartite disciplinat de garduri de lemn, pajisti ingrijite. Ninge mult, spre viscol. Padurile de brazi sint minunate, insa parcelele defrisate ne sar in ochi.

Ajunsi in orasul cu drumurile in constructie (nu ca n-am mai fi vazut asa ceva…). Vizitam Muzeul lemnului. In principiu, vizitele de la muzeu se intimpla asa: muzeul se afla intr-o casa mare si veche; dupa ce treci de usa de la intrare, se declanseaza o sonerie care-ti aduce taxatoarea cu biletele de 3 lei/persoana; urci niste trepte si ajungi in sfirsit la taxatoare care a numarat grupul din priviri si a si calculat suma de platit. Read more

Atacam traseul cel mai lung – pina la Putna, plus Sucevita. Remarcam (adica ni se confirma faptul ca) : drumurile sint proaste si in constructie (cam toate, mai putin, de regula, ultimii kilometri de parcurs pina la manastiri); nu-s indicatoare spre obiectivele turistice – cam la fiecare pas ne opream sa intrebam drumul; calugaritele / calugarii necomunicative / i. Pai de ce mai tineti deschise manastirile, daca n-aveti chef de turisti ? Nu va intereseaza banii lor (luminari, acatiste, carti postale & brosurici – aceleasi marfuri cu preturi diferite) ?

In schimb, peisajele sint superbe. Cu cit inaintam spre munte (nord), cu atit avem senzatia ca ne aflam intr-o alta Romanie. Ce gospodarii, ce curatenie, ce peisaje !

Read more

Precizare: in “nordul Moldovei” am inclus si Bucovina, partea romaneasca, evident.

Am plecat cu mari asteptari de la Focsani. Nu mai fusesem in nordul Moldovei de niste ani de zile, manastiri am vizitat acum vreo douazeci de ani (sa nu ma intrebati citi ani am acum, ca nu e frumos) si am ramas cu amintiri duioase despre niste locuri respirind sfintenie si frumusete.

Avansam pe drumul prafuit, care sectioneaza cimpiile murdare si in parte necultivate. De la Roman apar si gropile. Din fericire, cu cit inaintam spre munte, cu atit satele si dealurile sint mai curate, iar casele construite cu gust. Read more

Cunosti povestea orologiului din Strasburg?! Daca nu, nu-i nimic, cu un search pe google afli totul, in caz ca nedumerirea atinge limitele curiozitatii.

Cum suna insa, iti spun eu.

Strasburg, prima zi. Uau, stau linga catedrala! Ce mare si frumoasa e! Parca e facuta din caramida brodata. Si clopotul, cita personalitate are!

Strasburg, a doua zi. Catedrala e tot acolo. Cu clopote cu tot. Se pare ca aici toata lumea incepe munca la ora 9, d’aia la 9 fara zece bat zecile de clopote disperate. O fi ramas clopotarul agatat de fringhie. Sa se duca cineva sa-l salveze! Read more