Calimara cu cerneala

Avem doua plicuri autoadresate unor asociatii catolice. Completati dumneavoastra un cec, puneti timbru pe plicul pentru Solidaritatea Misionara Mondiala si aruncati-le in cutia postala cea mai apropiata!

Read more

Revolta studentilor din mai ‘68, asa cum se vede dupa 40 de ani, in Place de la Sorbonne:

A bagat astia marfa proaspata in Franta!

Paris, cazare moca! Iata cum poti trai ieftin si ultracentral la Paris (pe malul Senei!):

Cum se interzice batutul covoarelor la ei (in traducere libera “Fumatul mai incet”):

Read more

Intr-o tara in care se dau amenzi prompte si usturatoare pentru parcare alandala, iata ca organele care se ocupa cu aceasta treb’soara o pun de-o greva anuntata. Cum ar veni, liber la parcat aiurea, fratilor!!!

Am ajuns si eu acolo, poate ca am fost singurul roman care a cascat gura.Dar ce e comertul echitabil ?Aici am aflat, ca in limba romana, Comertul „echitabil” este « Comert care are ca scop populsarea producatorilor mici, dezavantajati sau a muncitorilor aflati în pozitii dezavantajate din tarile în curs de dezvoltare prin acordarea de sprijin si asistenta, crearea de relatii ferme cu cumparatori straini, si, daca este necesar, plata unor preturi peste nivelul pietei. Acolo unde este prezenta relatia angajat - angajator, miscarea comertului corect are ca scop mentinerea acelorasi standarde de munca, asa cum se obisnuieste în comertul etic. Deseori se fac confuzii între comertul „echitabil” si comertul „etic”. Read more

Am fost aseara la concert. Ne-a sunat cineva pe la 6 seara sa ne zica de un concert la care cinta Parabellum. As zice echivalentul lui Iris de la noi, dar in varianta punk cu plamini hiperdezvoltati. Am luat puiul de-o aripa si l-am aruncat in congelator, am pus niste paste la fiert si am mincat pe repede inainte, facindu-ne incalzirea cu niste piese de-ale lor, printre care si o adaptare dupa Amsterdam, al lui Jacques Brel.

Toate bune, numai ca in seara respectiva cintare era la Neuil les ceva, adica la vreo ora si ceva de mers cu masina si citeva minute bune de ratacit dupa drumul cel bun.
Nici o problema, ajungind aproape de fata locului, niste tineri binevoitori ne urla directia cea buna din gurile scoase pe ferestrele masinii, printre brate care agitau sticle de bere. Baietii stie, ne-am zis noi si ne-am trezit inconjurati de alti purtatori de sticle, creste, pantaloni de camuflaj, tigari aromate sau ciini in lesa. Acum chiar ca eram la fata locului, unde realizam ca n-aveam bere la noi (cu care oricum nu se putea intra in urma controlului corporal de la intrare). Ne-am gasit cu sursa noastra - aici tinerii stiu tot ce misca in materie de concerte cu un an inainte - care ne-a imprietenit cu prietenii lui care ne-au oferit cite o bere. Iarba nu ne-au dat.

Intram in sala de festivitati a oraselului in care se tinea festivalul de punk-rock-hard core -metale (eram in cea de-a doua seara). Pe scena se isteriza in engleza rockului de astazi un grup de francezi neurotici dupa nume. Stam la coada la bere - 2 euro paharul de 250 ml - si cola echitabila - 1 euro. La toaleta masculina coada se masura deja in jumatati de ora.

Inauntru deci, oamenii erau abtiguiti bine (a doua zi de festival, dupa cum va spuneam), unii cu priviri golite de orice sens in viata, altii cerind o tigara sau un pic de bere. In margine, pe stinga si pe dreapta, tarabe cu cd-uri, tricouri si alte suveniruri. In mijloc pupitrul de sunet, cam cit ala de la Festivalul de la Mamaia. Treaba serioasa. Culoarea predominanta pentru orice: negru. Se zaresc, totusi, cite o creasta oxigenata, niste mese verzi sau un cap rosu carmin pina la ceafa. Accentul meu nu trece neobservat, insa festivistii, obositi, au batai de cap (sic) in a detecta Bucurestiul pe harta Europei. Oamenii se cunosc, se iubesc - constat eu dupa paharele baute in grup si piercingurile pe care si le pipaie reciproc cu limba.

Actiunea e in fata scenei de pe care euforicii se arunca (cica gestul se numeste slam) in cap peste fericitii din primele rinduri.

Pauza, in sfirsit. N-am avut noroc sa fac coada la buda, ca la fete nu era inghesuiala asa de mare. Mai trecea timpul.

Se incearca instrumente, se pregateste scena, se fac probe de sunet. Sursa noastra vine intr-un suflet si ne-anunta ca urmeaza Parabellum. Fericire maxima. Toti pustanii se intorc de prin colturi, masini, toalete, iar slabii de ingeri de la locul pentru fumatori.

Intuneric. Incepe. Intra in scena unul dintre chitaristi, cu o palarie cu niste cozi rosii. Nu foarte tinar. Stiam eu ca baietii sint in bransa de vreo 20 de ani cel putin, deci au terminat-o cu adolescenta cam de mult. Doar ca nu ma asteptam chiar la asa ceva (intelegeti de-aici ca a aparut si vocalul): un Adrian Paunescu, 15 ani mai tinar, 20 de kile in minus, o voce de te zdruncina, iesita direct din ficati. Pina la sfirsit am tot asteptat sa cinte Andrii Popa…

M-am retras mai in spate, avind in custodie o pereche de ochelari, cheile de la masina si rezerva financiara strategica. In fata vedeam plutind, din cind in cind, o pereche de picioare. Delir. Pe scena coardele sar din balamale. In sala oamenii sar in toate partile, unul a cazut direct in cap fiind recuperat de SAMU care a ajuns prompt la fata locului. Cintaretul s-a abtinut de data asta, sursa noastra ne-a marturisit ca gleznele lui isi amintesc si-acuma de ultima data cind au incasat socul unei astfel de prize.

Ca asta e cusurul unora: le place sa se crucifice pe bratele fanilor…

Dupa doua bisuri, Parabellum coboara de pe scena printre muritori. Cascam si noi gurile de admiratie, merci a vous, cind vocalistul isi atinge pieptul cu pumnul strins in semn de multumire. Unul dintre noi (adica nu eu) se arunca la un set de intrebari si raspunsuri cu el, pentru ca ii trimisese cartea cu dedicatie si vroia sa stie daca a primit-o. Spre surprinderea noastra a tuturor, chitaristul-solist spune ca stie despre ce este vorba. Ca a primit-o, o citeste si ii se pare interesanta. Mai aflam si ca nu are mail, ca nu-l intereseaza aspectul si ca pe concertul asta a luat 100 de euro. Cu toate astea e multumit si continua sa traiasca din muzica.

Baietii care au urmat pe scena n-ar fi avut practic nici o sansa daca nu ar fi pregatit dinainte un moment artistic deosebit, adevarat spectacol de sunet

(pur core, asezonat cu un contrabas - inventati, baieti, inventati!) si lumini (joc de penumbre): o scena sado, muzicantii deghizati in ingeri, demoni si alte naluci, cruce, luminari, tot tacimul. Ca sa cistige asistenta, au inceput prin a ridica osanale celor de la Parabellum. Efect garantat. Apoi au dat drumul la chitari, contrabas si strigate. Toata lumea tremura instantaneu.Dupa un timp plecam acasa. Tineretul ramine sa doarma in masini, incalzit de gradele care-au mai ramas prin sticle.

Au fost vazute Dacii Logan in Gabon.
Pe site-ul www.dacia.com la Contact vad trecute multe tari din Europa, o tara cu un picior in Europa si altu’n Asia (pomenesc aici Turcia) si Algeria.
Dar nimic despre Gabon. Adica oamenii aia nu merita nici macar un amarit de garaj cu sigla Dacia?
Pina si la mine in sat este unul!

Franta e o tara laica. Cum nu se poate de mai laica. Urlator de laica. In scoli, de exemplu, se interzice purtarea insemnelor religioase. Bisericile sint cam goale in timpul slujbelor – cu exceptia celor la care sint arondate 10 sate sau in timpul nuntilor si botezurilor. In teorie, un preot are in turma vreo 10 000 de oite. Adica sunt foarte putini preoti fata de cantitatea de biserici si credinciosi pe masura. Noroc cu turistii care mai cumpara un pachetel de tamiie, mai aprind o luminare, mai spun un Tatal Nostru sub icoane (in timp ce schimba rolele de film din aparatul de fotografiat).

Ei bine, in tara asta extrem de laica, marile sarbatori religioase sint declarate zile nelucratoare. Nu mai vorbesc de alte zile de sarbatoare, deci nelucratoare, care nu au la baza un motiv religios. Cetatenii isi stiu calendarul de libere pe de rost si-si calculeaza puntile (tot asa li se spune si aici sau viceversa) cu un an inainte, ca sa nu stea acasa la televizor (unde oricum la televiziunile publice nu se transmite nici o slujba in direct) sau sa mearga la biserica.

De-a lungul istoriei lor de greve si baricade in strada, au reusit sa cistige aceste zile libere si concediul de odihna platit. Read more

Sarkozy vrea sa instaureze cultul eroilor Rezistentei. Rezistentei comuniste. In acelasi timp, vecinul meu de peste drum (e un fel de a spune, ca ne despart iarba verde de la mine de la bloc, plina de vizuini de soareci si gradina lui de legume) iese sa intinda rufe imbracat in fusta traditionala. In Romania ninge. O sa avem iarna de-adevaratelea anul asta? Bine. Poa’ sa fie, desi eu numai de iarna am avut parte: frigul de nu se mai termina in primavara din Romania, frig de-aprins soba in iunie-iulie in Franta, Alaska in septembrie… Ce ziceti, ne-ntoarcem la cele patru anotimpuri sau viram spre inghetul vesnic? Ne intoarcem la despotii luminati sau votam cu dictatorii de treaba?

Da. Chiar in seara asta. M-am dus la cinematograful de la mine din sat (cu pretentii de oras, de oras-ideal al lui Richelieu) sa vad “4 luni, 3 saptamini si 2 zile”, filmul lui Cristian Mungiu care a luat Palme d’Or la Festivalul de la Cannes de anul acesta. Festivalul l-am urmarit jumatate in Romania, jumatate in Franta. Filmul - in intregime la cinema-ul nost’. Ca sint doar trei reprezentatii unice, asa ca nu trebuia ratat.
Senzatii? Ciudat. Foarte. Sa vezi un film de la tine de-acasa, intr-o tara straina, subtitrat in limba aceea straina pe care sa o stapinesti. Pe care sa o stapinesti atit de bine incit sa fii furat de subtitraj si sa nu mai intelegi ce se vorbeste, desi e in limba ta materna. Sa ai un cuplu de batrini in fata ta care citesc, pe rind si cu voce tare, “scrisul” pentru ca filmul e in VO (voce originala). Ce fericire pentru noi sa se dea filmul asta - vorbesc la plural pentru ca sintem 2 romani in localitate si, culmea, vecini de cartier. Sa vezi totusi lume in cinematograful care da reprezentatii chiar si pentru un singur spectator (ca oamenii fac munca voluntara). Sa ai senzatia ca numai TU, dintre toti oamenii aia, intelegi totul. Pentru ca ai trait vremurile acelea, ai stat la coada, ai fost la biserica pe sestache si visai la televizor color. Ca filmul vorbeste pe limba ta si in primul rind pentru tine. La o adica filmul e facut pentru tine.Ce noroc pe mine sa fiu romanca aici.
Si nu pentru ca ar fi cistigat vreun meci nationala de fotbal.