Calimara cu cerneala

Jurnalul de bord are pretentii de literatura! Mai nou participa la un concurs de tinere sperante. Daca nu l-ai citit inca, uite aici fragmentul pus in discutie. Daca l-ai citit si vrei sa dai cu el de pamint sau sa-l ridici la cer, intra aici joi, incepind cu ora 21.30.

Ne vedem joooooi…

S-a asezat toata lumea?

Ca incepe Jurnalul de bord 2008!

Plecam din Paris cu Lufthansa. Greu cu boardingu’! Fata cu biletele, careia ii sufla din spate si de zor sefa de tura sau cam asa ceva, o incurca rau de tot: avem 3 zboruri de facut, in nici unul nu avem locuri unul linga celalalt, zborul de la Munchen, de peste 4 ore, pare deja complet (la fata locului era cam gol, cel putin in vagonu’ din spate unde am stat noi). Ce i-am cerut noi era imposibil de obtinut, am inteles, in schimb ce ne-a zis ea ca se rezolva (locuri la geam macar) n-am vazut. Pina la Munchen reusim sa stam impreuna, gratie unui domn care se asezase deja pe unul dintre locurile noastre – pentru ca era la culoar, pentru ca era si el separat de tovarasul de drum. Noroc ca eram consolati in avans cu 2 vouchere a 10 euro bucata (sa ne tinem gura dupa?) de care am cumparat multa apa – pe care a trebuit s-o aruncam inainte de ultimul control.

La Munchen, la intrarea in avionul spre Pekin (Beijing pre chinezeste), rugam o angajata Lufthansa sa ne schimbe locurile. Se poate, cum sa nu. Printre dinti ne scapa, cu referire la incepatoarea de la Paris, “proasta aia” si ni se spune taios ca nu se face sa-i insultam colegii de companie. Si inca nu vazusem ca insultata ne separase si in ultimul avion, catre Qingdao (se pronunta “tzintao” si e numele celei mai raspindite marci de bere chinezesti)!

Bun. Lasa ca drumu’ e lung, noaptea scurta (4 ore maxim), pentru ca zburam spre est, direct spre soare. Nu mai avem bafta de anul trecut, sintem si raminem la “Economic”. Avionul nefiind plin, serviciul e rapid si ai senzatia ca esti incojurat de o armata de insotitori de zbor (sau care bip o fi termenul politically correct pentru steward/-esa).

Ajungem numai bine la Beijing, pe la 11 dimineata la ei, ora 5 romaneasca. Atmosfera e grea, laptoasa – poluare?

Cum iesim noi din avion se pornesc mii de sirene coltoase. Ce-o fi? Incepe razboiul? Poporul chinez incremeneste oriunde s-ar afla. Mai apoi aflam de la jurnalul de prinz de la televizor ca era vorba de minutul de reculegere in amintirea victimelor cutremurului din 12 mai. Eram in cea de-a doua dintre cele 3 zile de doliu national.

Controlul de frontiera. Ceva nu e in regula. Normal. Capitanul de vapor trebuie sa demonstreze ca e capitan. Scoate livretul maritim care nu e bun in ochii de chinez, pentru ca nu scrie “Seaman’s Book” pe el. Cine-i garanteaza legatura intre sea si maritime? Mai vin unu’, doi, trei si tot nu reusesc sa se convinga (ei pe ei, ca pentru noi totul e clar). Pina la urma sint scoase pe taraba brevetele care prezinta adnotari in engleza. Uf, trecem!

Luam trenul automat spre terminalul cu bagaje si curse interne. Avem timp de cascat gura si niste yuani prin buzunare asa ca ne cumparam cana oficiala a Jocurilor Olimpice de la Beijing 2008 – one world, one dream dupa slogan.

In aeroport iarasi am avut senzatia ca chinezoaicele sint neterminate sau prost construite. N-au gratie in gesturi, merg tirindu-si pantofii de parca ar fi slapi, sint prost proportionate si au fete de tarancute venite in premiera mondiala la oras.

De la Beijing la Qingdao zburam intr-un avion mic, vechi si plin de lume. Inainte de a urca nu s-a putut realiza modificarea biletelor ca sa avem locurile impreuna – duduia chinezoaica era realmente ingrozita cind am intrebat-o daca e posibil sa ne schimbe biletele. In avion insa, toate insotitoarele au pus suflet de la suflet si ne-am trezit pe ultimul rind, linga usa de la toaleta care a stat mai mult deschisa decit inchisa. Poate nu stiti care e starea de spirit a toaletelor in China: trecuta bine de 40 de zile, necuratita, neudata si fara aerisire.

In China cea adevarata cu noi.

E cald, dar aerul nu e umed. Picla alburie continua sa ne apese. Mergem spre oras, o ora cu masina pe autostrada care traverseaza un fluviu, alte riuri si terenuri inundate, pe poduri fara numar. Peisajul e pe alocuri dezolant, cu dealuri mestecate de excavatoare, zone mari in paragina, plantatii de plopi si pomi fructiferi, parcele mici cultivate cu sapa… De-a lungul drumului dam peste lucratori ocupati cu matura si stersul prafului. E bine ca se munceste (in restaurante exista chelneri supranumerari si in magazine vinzatori asijderea). Se circula prost, cu depasiri pe stinga si pe dreapta, printre camioane vechi si ruginite.

Partea de oras in care intram pare saracacioasa, e in mod sigur prafuita, cu magazine inghesuite, ateliere murdare cu gura cascata in strada. Drumurile sint ca pe la noi. Se construieste enorm, cartiere rezidentiale intregi – dupa cum vedem si in Romania pe toate gardurile. Sute de blocuri cu zeci de etaje si fara nici un magazin de la care sa-ti iei o piine.

Mergem (iarasi??) la un Birou de Imigratie. De data asta ca sa iesim din tara, de bine ce-am intrat. Ca o sa urcam pe vapor, in santieru’ lor, da’ n-o sa mai fim in tara lor. Viza mea expira astfel. Da’ mult m-a mai tinut intrarea unica intinsa pe 30 de zile. Pentru ca nu sint membru de echipaj, m-as putea bucura de 2 saptamini exclusiv pe vapor. Sint vizibil dezamagita cind primesc vestea ca n-o sa am voie sa parasesc vaporul (ca-n Japonia, acum 2 ani, numai ca de data asta nu e vorba doar de o escala amarita). Sint atit de bosumflata incit agentul imi da, de la el din buzunar, un shore-pass pe care tre’ sa-i l inapoiez personal. Sarumina, boierule! Se procedeaza si la un control de bagaje. Ia sa vedem, la intimplare… cin’ sa fie cin’ sa fie!? Remarc, cit stau cu degetele incrucisate nu eu nu eu, ca cetatenii cinstitei republici populare nu prea au incredere unii in altii, fiind noi la al nu stiu citelea control de bagaje. Domnu’ capitan, ia aduceti dumneavoastra valiza la picior si prezentati-ne continutul! Sper sa nu fim luati in ordinea numerelor de pe tricou, ca la mine in valiza se afla materialele de sustinere morala a bietilor marinari… Hai c-am scapat!

Vazind cit avem de mers din santier pina in oras ma intreb la ce-mi trebuie tidula. Parca sintem pe soseaua de centura cea desfundata de la Bucuresti. Incerc sa trec peste senzatia de saracie, mizerie, vechi, dezorganizare, santier permanent fara cap si fara coada, cartiere de blocuri goale semanate in plin cimp. Dealuri intregi sint maruntite, in continuare, de excavatoare. Multe case darimate, praf, iarasi saracie, rugina…

Cam asta a fost prima zi de vapor. Dupa 18 ore petrecute pe drumuri am ajuns direct pe colosul golit complet, cu bulbul scos la O2, ruginit si chinuit pe laterale de trecerile prin canalul Panama. Las’ ca o sa arate ca nou dupa revizia asta tehnica, proaspat vopsit si stralucitor.

Prietenul meu de anul trecut, second cook, promovat intre timp, gateste la fel de prost si mai putine feluri decit predecesorul sau.

Welcome on board, M’am! Read more

 

Deschid Jurnalul de bord 2007

 

Intru direct in poveste, pentru ca am asteptat deja un an si nu mai e timp de pierdut. Viza de Hong Kong o aveam dintr-un episod anterior, cea pentru SUA de anul trecut, certificatul medical cum ca nu depaseam numarul de persoane per bilet era obtinut si el. Puteam sa-mi fac valiza si sa plec. De data asta pentru doua luni, adica un dus-intors de Pacificul de Nord, intre Hong Kong si New York (Newark, adica un soi de Otopeni, multiplicind proportiile, evident), via Panama cu canalul ei cu tot.

De la noi de la tara ne pornim cu tot calabalicul la capitala, mai precis la aeroport.

Restul e istorie.

 

Bishnitz Class

 

Inceput pe 31.07, ora 17 in Romania, 22 in Hong Kong.

Iata-ma-s din nou pe drumuri in portbagaju’ lui barbate-meu, a cincea roata la vapor, ghimpele din coasta, turisto-reporterita de cartier, cu voia dumneavoastra. Ce pretentii sa am, mai mult decit o dactilografa a ceea ce vad ce-as putea fi?

De data asta zburam cu Lufthansa. Ce conteaza ca decolam si aterizam cu intirziere (avem escala la Frankfurt). Respect pentru fidelitatea angajatilor care nu sint deranjati de faptul ca in curind vor fi inlocuiti cu masini pentru procesarea biletelor. Respect pentru surisul si prospetimea stewarzilor, acesti ospatari de lux, dupa mai mult de 10 ore de zbor. Sarumina pentru ceaiul de musetel si aspirine (bine, chinezoaica a inteles destul de greu ca ceream aspirin si nu ice-cream, putea sa-si dea seama dupa vocea a la Marge Simpson ca nu-mi statea gindul la inghetata).

La Paris am reusit sa imbarcam bagajele pina la Hong Kong, noi aveam locuri numai pina la Frankfurt, si alea risipite prin avion. De la Frankfurt incolo eram pe lista de asteptare. Dumnezeu cu mila. Cum coborim din naveta (din cite am vazut eu, ar fi avioane cam din ora in ora intre Paris si orasul german), alergam spre corespondenta, gasim locurile (ura! Noi eram pregatiti sa dam si spaga) si-apoi hoinarim prin aeroport dupa bomboane si puzzle.

In avion, dupa ce ne instalam pe locurile noastre, undeva pe rindul din mijloc, de unde evident ca nu se vede nimic, si ai toate sansele sa primesti genunchi sau coate peste fata cind dormi, avem parte de o alta minunata surpriza: locurile nostre sint revendicate de niste cetateni. Mutati-va voi, noi de-aicea nu plecam, nu plecam aca… Opaaa, dar sintem invitati, cu scuze pentru deranj, sa pasim in Business Class, prin urmare ne deranjam instantaneu si, cu hainele in dinti, ajungem rapid in paradis. He he he, alta mincare de peste (pescuit de-adevaratelea), alt spatiu vital, alte atentii. Pentru inceput ma ocup cu studiatul. Citesc instructiunile de utilizare a fotoliului cu televizor, masaj si telecomanda, pret de vreo 2 ore. Evident ca nu stiu sa aranjez masuta, sa scot telecomanda din bratul fotoliului, se vede cu ochiul liber ca sint o parvenita. Servetele umede de curatat miinile, saculet cu sosete, periuta de dinti si balsam de buze (pe care toata lumea il baga in valiza la aterizare, arivisti sau nu), fata de masa alba, selectie de vinuri bune, de filme bune la Tv si mai ales spatiu. Spatiu de intins fotoliul pina devine pat, de intins picioarele, bratele, de stat intr-o rina, in cap, de masaj am pomenit?? Ce sa mai zic, cu asa conditii de odihna nici nu-mi venea sa dorm, am vazut vreo 2 filme si am frunzarit vreo 15 canale de muzica. Pe fereastra nu prea m-am uitat, desi eram la un fotoliu de ea, suficient de departe pentru a nu vedea mare lucru, in parte si din cauza intunericului in care ne-am afundat rapid – avind in vedere ca inaintam spre est. Avionul isi infigea aripile in noapte, noaptea se avinta catre noi, impinsa de soare, asa ca am dat rapid de lumina, in vreo 4 ore. Sau chiar mai rapid, pentru ca un domn insomniac statea extatic cu ochii in soare trezind sistematic toti nefericitii (inclusiv subsemnata) care nu-si pusesera pinza pe ochi. Nu stiu cum e la clasa intii, se pare ca sarmanii pasageri sint obligati la regim cu sampanie si caviar, dar noi am avut parte de mincare cu gust de mincare, vin excelent, desert dupa voie, pahare de sticla si fotoliu cu bec. Se vede insa ca aceasta clasa nu permite infratirea intre popoare si cauta sa pastreze secretele profesionale. E greu sa-ti atingi colegul de fotoliu, trebuie sa intinzi mina peste fotoliu si gitul ca sa vezi ce se intimpla in curtea lui.

Coborim cu regrete eterne din avion, cine stie cind mai mincam noi pomana asta, si tragem invatamintele de rigoare pentru a ne face viata mai usoara in timpul urmatoarelor calatorii cu economicii. Ne-ndreptam voiosi spre Imigratie, oarecum relaxati, nu aveam privirea criminala a nedormitilor slabi de punga. Ora 4 dimineata acasa, ora 10 la Hong Kong, doream totusi sa ajungem repede la hotel ca sa ne odihnim. Problem. Pasaportul meu (ei na, sint obisnuita deja) e intors pe toate fetele, scanat suplimentar, vamesul cheama intariri – un vrajitor care sa-l descinte, pentru ca era speriat rau de tot si emitea aoleuri fara numar pre limba lui. Nasol. Undeva am gresit. Cred ca de fapt nu trebuia sa am viza, avind in vedere ca in documentul de la companie aveam statut de nevasta de marinar. Sau nu. Trebuia sa fiu ori turista ori marinar, ambele simultan erau de neconceput. Nu mai iesea ecuatia de 3 simpla. Asa ca sintem trimisi la un birou special unde mi se spune ca eu pot sa trec linistita (sa creada ei ca o sa stau din nou la coada aia), insa cu barbate-miu e o problema. Numele lui e scris gresit. Nu-i nimic, asteptam rontaind la bomboane care se gasesc la liber la toate ghiseele, agentul este contactat si greseala remediata. Dupa 2 ore iesim din aeroport la 32 de grade de aer umed si irespirabil.

Ce-am vazut in toate aeroporturile si in miinile citorva cetateni care prefera sa-si petreaca orele de zbor in mod util?! Ultimul volum „Harry Potter”. In engleza. Inclusiv la Frankfurt.

Ajungem la hotelul pe care–l stim deja cu totii, Panda, unde dam peste prietenul meu de anu’ trecut (Mai tineti minte? Nebunatica aceea care-mi cerea un „deposit” mai mare decit pretul camerei). Uite-asa trecem de la 20 de grade naturale (vremea la Paris) la 20 de grade conditionate. Gitul cedeaza. Noroc ca aici gasesti Strepsils la supermarket.

Ah, Hong Kong! Numai ce ma uit pe geam si totul, adica cele 3 zile petrecute anul trecut, revine. Blocurile nesfirsite, unele cirpite, altele suflate-n sticla si otel, schelele de bambus, pasarelele (nu zburatoareJ). Nu mergem la cocktail, asa ca avem timp sa cheltuim dolari de Hong Kong (10 pentru un euro) pe tot felul de suveniruri care ne-au burdusit valizele din ziua unu. Fiind la noi in cartier, stim pe unde sa umblam. In centrele comerciale ce aduc a IDM si a Mallu’ de la Bellu remarc ca mobila e mai ieftina ca la noi si ca ei sint innebuniti dupa papusile in uniforma SS.

Hotelul e la fel de aglomerat, iar intr-un colt e amenajata o rezervatie de panda de plus linga care se pozeaza „japonezii” (poa’ sa fie si coreeni, am vazut ca si ei umbla destul de mult). Pe la etajul 3, unde se gasesc receptia, restaurantul, barul si nenumaratele lifturi cu acces restrictionat la diferite etaje, trece si pasarela. Asa ca pe linga clienti scortosi, mai vezi si gospodine cu sacosa de leustean si pachetul de 10 rulouri de hirtie de toaleta +4 gratuite.

Cum nu puteam dormi, zapam la canale pe televizor. E unul sportiv in care se vorbeste engleza cu accent portughez (o fi de la vecinii din Macao), Discovery Asia, MTV Asia, filme prost jucate sau rulate de pe casete copiate de o mie de ori. Din cind in cind ma uit pe geam, la orasul luminat impecabil, la cladirile cu magazine-scoala-cinema la parter, parcare mai sus pe citeva etaje, apoi apartamente si birouri, luminate si ele pina in virf, cu aparate de aer conditionat peste tot si masini circulind tot pe partea stinga.

Acum sint pierduta si eu in traducere… in cautarea fusului orar al acestei jumatati de lumi.

 

Tara scuterelor

 

02.08.2007

Dupa nici o zi de leganeala, o noapte de insomnie intensa – inca nu m-am pus la punct cu fusul orar – ajungem in Taiwan, o tara cit o insula, bucata rupta din China, plasmuita de anticomunisti si protejata de americani. Acostam la Kaohsiung. Nici nu s-apucara bine macaralele de treaba c-am si coborit de pe vapor, la poalele caruia ne astepta o minunatie de taxi conditionat in aer. Am pornit inarmati pina in dinti: o foaie de hirtie pe care era scris in chineza unde vrem sa ajungem, adica la un restaurant pescaresc si la un magazin de articole sportive, toate recomandate de pilot si notate pe passpartu-ul nostru. Dar cu chinezul nu te intelegi chiar din prima, de parca ar fi turc, pina n-am scris noi cu mina noastra 1 linga restaurant, 2 linga magazin no Nike am precizat, si asta de vreo 5 ori, la care s-a adaugat o halta la banca pentru schimbat bani money change money dollar bank si intoarcerea la vapor 3, n-am plecat. Si tot noi eram aia batutii in cap care nu-nteleg, frate, nimic! In fine, o luam din loc.

Din prima ajungem intr-un cartier cam saracut, cu case cam darapanate, fara prea multe aparate de aer conditionat la vedere (bizar, avind in vedere clima, la Hong Kong am vazut pina si pe cocioabe), insa cu gratii la toate ferestrele, la aproape toate etajele (asta insemnind si 6 din 10), ghivece scoase la aerisit pe trotuar, restaurante si garaje deschise larg, cu gunoiul linga usa, pagode incarcate de turnulete si culori tipatoare, cum am vazut eu la prietenii nostri romi. Pe asta cu gratiile pot s-o inteleg, daca ma gindesc ca in alte vremuri numai cine era mai instarit isi permitea sa-si inchida balconul sau loggia…

Inaintam pe niste strazi largi, ce contrasteaza cu stradutele ce-si dau duhul pe laterale. Soferul nostru merge si pe sensul opus si trece pe rosu uneori fara sa se asigure. Pentru ca una la mina, nu am vazut politisti de circulatie si doi nici nu prea sint masini, asa ca prezenta celor de la mina unu nu se justifica. In schimb am vazut roiuri de scutere. Poporul taiwanez se deplaseaza pe scutere, dupa cum ati vazut in filmuletele si power point-urile care circula pe net. Cu masca sau fara masca la nas, uneori cu o camasa imbracata invers ca sa-si protejeze hainele si bratele de soare si praf.

Mincam bine, tot felul de pesti si crustacee necunoscute, alese dupa metoda aratat cu degetul si avut incredere in priceperea bucatarului. Bineinteles ca mincam cit patru, ne servim singuri cu bautura de la frigider, eu personal ma bucur ca sint servetele pe masa (astia clar sint contra chinezilor). Toate felurile sint aduse pe masa pe masura ce sint pregatite, si asta se intimpla repede, asa ca ciorba noastra de peste pare o infuzie cu ghimbir si usturoi. Nu prea stim noi ce mincam in afara de alimentele de baza – orez, ceapa, creveti, insa totul e atit de bun incit nu ne punem intrebari incuietoare. Ne ridicam satui (fara sa fi terminat din farfurie) si platim 1200 de dolari taiwanezi (si ei), 45 de dolari la un euro, n-a fost chiar asa de scump.

Pina sa ajungem la magazinul de articole sportive no Nike no Nike please, cerem insistent sa ne oprim la o banca ca sa change some money dollar change. Soferul nostru se prinde intr-un tirziu, intoarce intr-o intersectie pe trecerea de pietoni si se opreste in fata unei banci. A trebuim sa stam la doua cozi, functionarii mai au si alte treburi de facut, comitete de bloc, gherghefuri, in fine, plecam.

Pentru ca magazinul cu specific sportiv nu satisfacea exigentele noastre, reusim in mod miraculos sa-l facem pe sofer sa inteleaga ce vrem – niste materiale de facut box thailandez, diverse marafeturi de incasat pumni si picioare – si acesta reuseste la rindu-i sa obtina de la vinzatori adresa unui magazin care ar furniza asa ceva. Ce presupuneam noi, din gesturile lor, ca ar fi a doua la stinga si-n fundul curtii e de fapt doua cartiere cu stinga dreapta nenumarate apoi un bulevard lung cit o zi de post si niste bijbiiala pina dam de locatia in cestiune. Care se dovedeste a fi un atelier cu vinzare. Aici se fabrica tricouri, chimonouri de lupta, centuri, genti (de carat diverse pe naveta), am vazut chiar si pantofi (de facut) sport. Daca vedeti marca sau inscriptia Asia Cup pe undeva, ei bine de-aici vine. Sau ei sint doar furnizorii oficiali ai unei ipotetice Cupe a Asiei. Aveau inclusiv matrite de inscriptionat tricouri cu numele clubului sportiv.

Nu stiu ce parere sa-mi fac despre acest oras. Ca am vazut case saracacioase, darapanate, praf mult ca la noi, masini putine (asta mi-a placut cel mai mult), un fel de zona mai luxoasa cu locuinte ingrijite si cu buildinguri de birouri. Nimic ostentativ insa, iar oamenii pareau mai degraba modesti, dintre masinile alea putine doar citeva erau limuzine sau 4×4. Un singur zgirie-nori mai acatarii, un Carrefour, o Ikea, un McDonalds, niste Starbucks Coffee. Multi angajati intr-un restaurant, asta am vazut si-n China. Nu tu inghesuiala, nu tu toale de lux pe strada, nu tu aglomeratie de magazine de fite. Cite una bucata ici colo. Sau poate ca n-am fost noi in cartierele bune. Si spatiu, nene, spatiu sa bati o miuta in intersectie.

Pina la urmatoarea escala – Panama, pornim cu toate pinzele sus catre nord, caci Pamintul e rotund si mai ales bombat. Trecem usor pe linga Japonia, din care nu vad decit doua insule, si alea cu binoclul (ati scapat, mai turistilor, de furia din Carpati!!) si incepem s-o cotim catre dreapta, ca la Ploiesti…

 

08.08.2007

 

N-a iesit rima. Las’ ca o sa iasa la anu’, o data cu deschiderea Jocurilor Olimpice din China.

08.08 pentru ca am trecut prin ziua asta de doua ori, ca sa tinem bine minte ca ne apropiem de meridianul 180, din care se pica, dupa caz, in ziua de ieri sau in ziua de azi. Noi am repetat ziua de azi. Adica miercuri seara am dat ceasurile inainte cu o ora si ne-am zis pe azi, in loc de pe miine. Ca miine tot azi era. Asa ca am trecut din emisfera estica in cea vestica, desi noi tot spre est mergem. Daca am fi fost in sensul invers de mers (adica din emisfera vestica in cea estica, mergind, evident, spre vest), treceam direct in miine, fara nici un regret pentru ziua de azi, pe care, din fericire, am trait-o deja, asa ca nu o putem declara la obiecte pierdute (cum mi s-a intimplat anul trecut). Nu s-a inteles nimic in banca din spate. Nu-i nimic, nici eu n-am inteles din prima despre ce este vorba cind am privit o harta cu America la est si Europa-Asia la vest. Parca era din alt film.

La ora 13.27 atingem granita est-vest, trecem din punctul al mai de est spre al mai de vest, uite-asa, cit ai clipi. Ce ti-e si cu gradele si minutele astea care, am aflat, pot fi strabatute uneori mai repede decit e regula!

Carevasazica ne aflam fix la antipozii Londrei, daca bagam o scobitoare pina-n miezul Pamintului si riciiam nitel, ar fi iesit pe partea ailalta fix in patu’ reginei. Sintem la exact doishpe ore de diferenta fata de Maiestatea Sa, ca Greenwich-u’ l-am ratat pe motiv de trecere la ora de vara. Pentru amatorii de calcule si suprapuneri cu realitatea am fost, la momentul respectiv, la longitudinea 180 Est cu latitudinea 42 de grade si 12 minute Nord, ceea ce reprezenta, pentru noi, vertexul, adica punctul cel mai la nord al calatoriei noastre. Aici ar trebui sa mai adaug un cuvint SF: ortodromie, dar nu sint sigura de ortografie. De verificat, totusi, in dictionar; in mod normal ar trebui sa fie vorba de traseul in forma de curba intre doua puncte departate, traseu care e mai scurt decit o oxodromie – drumul drept – pe motiv ca Pamintul este bombat.

Vestea buna dupa aceasta tortura e ca, peste vreo 15 ore, dupa orice ceas cu baterie sau mecanic din lume, o sa fim exact in partea cealalta a Romaniei, asa ca cine vrea sa fie gidilat cu o scobitoare?? Pentru cei care au urmarit cu atentie, o sa incalecam meridianul 160 Vest care se opune aluia de 20 Est, al Romaniei…

Vestea asta buna vine dupa o gramada de vesti proaste, sau mai degraba gri. Cam cum e vremea pe la noi pe vapor. Totul e cenusiu: cerul, apa, puntea. Inaintam intr-un lighean cetos, cu margini nedefinite, fumegind intr-o parte, aburind pe deasupra, cu o bata laptoasa pe de laturi, fara soare, fara luna, fara stele. Gradele sint inecate in mercur, iar vintu-si hlizeste fasolele pe orice ferestruica. O vreme de stat la gura sobei, la vizionat DVD-uri si numarat nodurile pe ora sau de la fringhii. In nici un caz de iesit la promenada, ca nefericitul cela de i s-a dus vestea, adica telexul de la un vapor la altul cum ca ar fi disparut de la locul de munca. Eram cam la 600 de kilometri de locul faptei, n-avea sens sa aruncam colacele de salvare.

Asa ca distractia e la masa, cu birmanezul nostru (nu sint singura exotica de pe vapor). Il luam la intrebari. Ca ce maninca (cum maninca vedem si singuri: cu lingura pe post de cutit): ar minca orez dimineata, la prinz si seara daca s-ar putea, ca la ei gazul e scump si nevasta nu-i gateste in fiecare zi (parca imi aduce aminte de ceva…). Ce forma de guvernare au: ce intrebare, cind toata lumea stie ca e dictatura militara de prin anii 70, daca nu si mai devreme. Cum e cu libertatea de miscare: le trebuie viza pina si sa plece in Thailanda, atit de saraci, prin urmare potentiali imigranti, sint. Cum e cu religia: pai guvernul, ca sa le inchida gura, mai construieste un templu. Partea buna si paradoxul, in acelasi timp, e ca acolo nu mori de foame, desi cistigul lunar e de ordinul a citorva zeci de dolari. De ce? Pentru ca oamenii sint milosi si dau de pomana. Uite o tara care nu apare pe traseul cersetorilor nostri din Occident. Mai intrati si voi pe internet, mai baieti… Ca idee generala, Birmania si birmanezii sint un amestec de China si India, adica trasaturi de chinez pe un fond tuciuriu. Pisici birmaneze? Da, se gaseste. Si ce daca?

Alte amanunte de la gazeta de perete: intr-o noapte am trecut pe linga un vulcan, de mirosea a sulf ca la mofeta. Si in mod absolut sigur si verificat de mandea pe harta si in dictionar: o sa trecem, timp de aproape o zi, prin Triunghiul Bermudelor. Chestie care mi s-a intimplat si anu’ trecut, da’ n-am simtit nimic. Adicatelea sint dovada in carne si oase ca Triunghiul Bermudelor e doar o legenda. A, ne-am plimbat si pe linga Groapa Marianelor, da’ nu stiu daca intereseaza, ca nu are pedigree de baba-cloanta. Voi reveni cu o relatare pe viu (ha ha ha) din Triunghi, se va intimpla in Marea Caraibelor, intre Panama si Statele Unite (e vorba de triunghiul Bermude-Bahama-Puerto Rico).

Bine de voi, e dimineata, o noua zi de munca si week-end-ul care se intinde lenes dupa ora 16. Saptamina mea e lunga, de 8 zile, si e abia joi seara…

 

Lectura de week-end, ratat scenariu de film

 

09.08.2007

Sa fi fost cit?! Pe la un 6 seara? Tocmai trimiteam mailul aiuritor despre cum trecerea de la est la vest se transforma in trecerea de la vest la est. Sau invers?! Grabita cum eram sa ma inscriu printre prioritatile voastre de la cafeaua de dimineata, am uitat sa va impartasesc si gindurile mele intime despre timpul ca un cearsaf imens pe care il putem hasura cum vrem, putem desena pe el orice, un sotron, o cochilie de melc, un barzaune… Pentru ca timpul n-are, pe bune, altceva mai bun de facut decit sa lase ciopirtit, labartat, inghesuit dupa pofta mintilor noastre intortocheate. Cine crede ca Timpul e nenea ala care hipnotizeaza cucii din orologii de-i face sa cinte la ora fixa (si juma), crede si in Mos Craciun.

Sa fi fost, deci, pe la un 6 seara relativ. Vestea se raspindi ca fulgerul pe tot vaporul: se vede in zare o ambarcatiune mica, cu pinzele lasate, plutind in deriva. Ne apropiem tiptil si ne lipim binoclurile de ea: nu par a fi oameni la bord, catargul pare rupt, pavilionul pare a fi american, pare a fi inmatriculat in California (statul ala american care are mai multe masini decit cetateni).

O depasim, apoi facem brusc cale-ntoarsa. Asta inseamna ca greierasul de vreo 6 mii de tone se intoarce pe o patina cu ale sale cutii de chibrituri si cu noi cu tot. Apoi pe ailalta, ca sa-si gaseasca echilibrul. Vazind ca marea urca deodata in cer, ma ia cu lesinatura, picioarele mi se inmoaie aproape ireversibil, iar inima cere lectii de prim ajutor. Eram asa de inclinati ca ma gindeam ca mi-as fi udat picioarele daca eram pe puntea U (a mai de jos).

Oamenii incep sa intre in cabina de comanda, ochii agatati de binocluri se inmultesc, iar informatiile curg: vad un om atirnat in jos, nu misca; vad un alt om linga catarg, are o lampa in mina si transmite S.O.S.-uri; vad un steag de cerere de ajutor, si asa mai departe. Comandantul transmite toate detaliile la US Coast, ca se pare ca oriunde ne-am afla in lumea asta, tot aproape de ei sintem. In fine, vorbim cu Alaska, recitam ce vedem si intrebam ce facem, dom’le? Aveti idee de vreun naufragiu prin zona, a cerut cineva sa fie salvat zilele astea, v-a deranjat vreunul cu vreo intrebare?

Intre timp incercam, in zadar, sa contactam vaporasul. Nici un raspuns. Coasta da si ea din umeri, asa ca decidem sa trimitem o barca de-a noastra de salvare in recunoastere. Acum toata lumea se agita, pina si bucatarul e in stand-by, cu apa si paturi pregatite, eu incerc sa destind atmosfera si ma intreb daca nu cumva compania o sa ceara sa fie platita pentru cazarea celor doi pina la Panama, fotografiez viitorii eroi si-mi imaginez deja scenele emotionante si recunostinta eterna a salvatilor rebegiti etc. Intreb ajutorul de bucatar si camerist daca a pregatit cabinele pentru cei doi, totul e gata, oamenii ii asteapta, situatia e sub control, eu sint singura agitata din sector.

Barca noastra pleaca si in curind incep sa curga informatiile de la fata locului. Pai barca are pavilion american intr-adevar, e inmatriculata in California, nu e nimeni agatat de bord, nu e nimeni in barca, nici pe punte nici in cabina, nu se vede nimic special, boarfe peste tot, dezordine maxima (o furtuna mica e suficienta sa rastoarne tot), nu sint documente. Intr-un cuvint nu poa’ sa iasa o stire nici macar pentru jurnalul oral din Pavlateii din deal.

Ne desumflam cu totii. Barca se intoarce cu o jalnica prada de razboi: niste haine murdare, unele de dama, clar era si-o femeie amestecata in afacere, partituri pentru ukulele (chitara aia mica si voioasa), un carnet de cecuri (de-aici deducem numele nefericitilor), un Jurnal de bord care incepe pe 2 aprilie 2007 la San Diego si se incheie pe 8 aprilie tot pe-acolo si cam atit. Aprilie? Nu putem decit sa aprindem luminari pentru bietii oameni. Carnetul de cecuri la americani mai prezinta si un carnetel in care posesorul isi noteaza cheltuielile si-si face balanta. Ultima data notata era undeva prin februarie.

Era sa fim eroi. Dar ne-am ratat misiunea. Am ajuns prea tirziu. Parca nu ne vine sa mergem la masa, dar o facem totusi. Sintem tristi, insa cu constiinta impacata. Mincind, cu noduri, ma gindesc ca bucatarul (parc-a avut o presimtire!) s-a intrecut pe sine insusi, pentru prima data mincarea lui nu era total dezgustatoare, sosul de la spaghetti imi amintea de ciorba de la gradinita (si era bunaaaaa), din compotul de fructe exotice a iesit o prajitura cam cruda, da’ mergea pina si aia.

O alta zi se incheie. Cu sentimentul datoriei implinite. Pentru fiecare dintre noi.

Ps: Coasta americana ne suna sa ne anunte ca s-au gasit proprietarii. Sint bine mersi in vacanta. Putem sa fim draguti si sa le trimitem prin posta lucrurile recuperate? Thanks.

 

Cum maninc ca sa traiesc

 

17.08.07

Ca doar n-o sa traiesc ca sa maninc, n-am avut eu bafta aia sa ma nasc Pastorel, Dan Chisu sau macar Bursucul gastric!

De cind cu eficientizarea costurilor de productie si liberalizarea intr-o veselie a fortei de munca, mincatul pe vapor a devenit o aventura mai dihai decit traversatul junglei. Pentru ca degeaba ne inmuiem dumicatul atit in farfurii occidentale cit si in strachini orientale, tot balcanici raminem, adica limitati geografic in gusturi si ingrediente. In schimb, filipinezii au o filosofie a amestecarii bucatelor in cratita mai mult ontologica decit hedonistica.

La obiect, hai sa vedem cam care ar fi asemanarile si deosebirile dintre ciorba lui chief cook si borsul mioritic (varianta ca la mama acasa). Pai borsul nostru ce caracteristici are? Transhumanta. Spiritul mioritic. Alternanta vale-deal. Unde nu vedem legumele aliniate simetric, strins unite in jurul bucatii de carne taiate regulamentar – nici prea mare, nici prea mica, cit sa nu naufragieze inestetic in farfurie – sau plutind serafic primprejur, ploaia de verdeata inmiresmata, ascunsul gust acrisor al borsului ce-nvie pina si mortii de pe nasalie… In acest timp, ciorbo-supa-OZN dupa model chinezesc isi arata, desucheata, bucatile de carne si os desfigurate si legumele, lincezind despuiate in toata lungimea lor si fara vlaga intr-o zeama fara personalitate nici perspectiva, tulbure, in care numai grasimea rinjeste palid la suprafata. Osteneala gospodinei robotind pe linga cuptor versus lehamitea bucatarului molfaind guma deasupra aragazului.

La fel, cita armonie in chiftelele canibalo-vegetariene - made in untura generoasa a unui Ghita decedat la datorie pe vremea Craciunului - care nu fac nici o diferenta intre morcovi, cartofi, ceapa, carne si marar! Pe linga ele, bilele de carne in uniforma ale sefului par decreteii unui manual de bucatarie fara imaginatie.

Si-apoi pastele - inecate in ketchupul diabetic de-o culoare nedefinita, legumele - sugrumate in uleiul refolosit peste termenul de casatie, cartofii pai - reincarnari succesive si totusi din ce in ce mai ratate ale amidonului, orezul – ca o ectoplasma ce se regenereaza nonstop in farfuriile asiaticilor, dimineata, la prinz, seara si in loc de floricele pentru filmul de seara -, toate acestea se lafaie obscen, in fiecare zi, pe tavile fara vina ale vaporului. Despre combinatiile diverse de legume plus carne, salata verde plus orice si altele, prefer sa las ca tema de reverie in caz ca vreodata vreti sa chiuliti de la serviciu si nu aveti cum sa-i demonstrati sefului ca sinteti bolnav (un fel de a minca creta in pauza, da’ de data asta numai mental!).

Ce mi-a mai ramas? A, desertul. Chiar vreti sa descriu la piece de resistance a sefului peste polonice? Fie. Obiectul suspect are aparenta unui tort (oricine se poate insela de la 10-15 centimetri). O degustare vizuala si tactila mai atenta ne vor revela ca suspectul e alcatuit din straturi dupa cum urmeaza: un strat de blat – in sine suficient de dens si dulce pentru a nu mai fi completat cu altceva -, un strat de crema de ciocolata Nutella, un strat de blat, un strat de dulceata de ceva, si tot asa pina la epuizarea sortimentelor de dulceata din magazie, blat, apoi ciocolata si smintina de decor. O singura portie acopera, cred, necesarul caloric al unei echipe de baschet de amatori din statul Virginia.

Pina una alta, plutim cu totii in aceeasi galeata si visam la noul bucatar care va ajunge pe vapor peste citeva zile. Filipinezii zic ca cica ar fi un cordon bleu desavirsit. Noi astilalti, europeni neinitiati, avem inima strinsa si mergem inainte ca la ghilotina. Fie ce-o fi. Doar nimeni n-a vazut niciodata vreun restaurant filipinez pe vreundeva. Se pare ca exista doar un singur bucatar filipinez bun si ala e antamat de George W. Bush la Casa Alba (eu banuiesc insa ca l-a luat pentru ca-l plateste meschin si la negru).

De ce oare sintem atit de neincrezatori?

 

Panama

 

20.08.07

Au fost 18. 18 zile de apa, in cer si pe pamint. Mai putin soare, si mai putin uscat.

Am schimbat ora de 11 ori si am petrecut o zi de doua ori.

Da’ fie! A meritat. Pentru ca azi am avut nespusa bucurie sa pun piciorul pe pamintul udat de dolarii canalului: Panama (pentru aducere aminte, click si aici).

De dimineata se vedeau deja vapoarele ca niste degetare, de dupa storurile trase decuseara (sa nu deranjam strajerii de la cabina si mai ales pasarea imensa care se oplosise pe catarg, taman linga far). Pe la prinz tot in caldare eram, cu insulele in fata, mai mici, mai mari, toate impadurite. Orasul intr-o parte, cu zgirie-norii care se vad si de la noi din batatura. In spate, alte vapoare calare pe orizont, ca-n desenele copiilor. Soarele iese din cind in cind de dupa o parcela de nori.

Sintem in rada. Parcarea in rada e ca parcarea pe Stefan cel Mare la Bucuresti sau pe Victor Hugo la Paris: pindesti sa plece unu’ ca sa te plasezi cit mai bine. Ca locuri ar cam fi… In port, in schimb, parcarea e ca la Cora: te asezi cu botu’ inspre iesire, ca sa pleci cit mai rapid.

Hopa, a ajuns pilotul la bord. Impreuna cu o sticla de wiskey Grant’s. Toate privirile-s atintite asupra ei. O va desface? Daca da, ne da si noua? O facem posta sau scoatem paharele de cristal? La plecare, pilotul – american – isi ia sticla acasa. Cica un dar de la niste greci. Baiat fin, ne ureaza sedere placuta in acest oras minunat. Cica sa-l credem, nu sta decit de 27 de ani aici. Marfa replica. Americana 100%.

In port, musca noastra clandestina profita de un moment de neatentie si debarca fara sa fi semnat fisa de lichidare si fara sa fi predat materialele de pe inventar.

Panamezii de la Imigratie sint niste draguti, ne lasa pe toti sa iesim si sa ne cheltuim dolarii (americani de data asta) in tara lor. Din port ajungem, cu 3 dolari, in Mall-ul vecin. Cam mare Mallu’ asta, cit vreo doua, aproape trei de-ale noastre. Taximetristul care ne-a adus ar cam vrea sa ne dea intilnire sa ne-aduca si-napoi, pentru ca sintem baieti buni si nu ne tocmim la pret.

Mallul ca mallu’. Multe magazine, Zara, diverse, cam ca la noi. Citeva magazine cu marfuri ieftine – unde era si grosul de clienti -, promotii peste promotii si solduri (aici le zice descuentas). Intram si noi intr-unul. Merita, fie si pentru a ne duce cu 10-15 ani inapoi: alde Dr Alban, Salt&Pepa si ICMC ca fond sonor – pentru cine mai tine minte blugii piramid si tunsorile a la Vanilla Ice. Ce vremuri!!! Se pare ca muzica asta stimuleaza cheltuirea banilor, altfel nu-mi explic prezenta a doua casiere pe casa de marcat (si sint multe case pe cele 2 etaje), a nenumaratilor supraveghetori printre standuri si supraveghetoare care te ajuta la cabina de incercat.

Cinema-uri si la ei, restaurante multe si la ei – si astea pe doua nivele. Afluenta mare in fata la McDonalds si KFC. Uneori ma intreb daca merita sa ajung in capatul alalalt al lumii ca sa constat ca e ca la noi. Restaurantele fast-food pe margine, mesele in mijloc. Noutate: aici, cind e sa vina comanda mai tirziu, primesti un numar in virf de bat pe care-l depui pe masa si astepti. Nu ca la noi, cind te intorci cu bonu’ peste 10 minute si constati ca shaorma ta e de mult mincata de altul mai rapid, deci mai smecher.

Intoarcerea a fost si mai palpitanta. Cum nu gaseam nici o masina care sa ne duca si pe noi un kilometru mai incolo, adica de la poarta la vapor (asta insemnind ce era pina la vaporul din fata noastra, cei 300 de metri ai acestuia plus 300 ai nostri), am zis hai pe jos, ca n-o fi foc. Si n-a fost, intr-adevar, da’ fiecare centimetru parcurs mi s-a inscris in memorie pe vecie: camioane alandala, care pline, care goale, iesind de te miri unde, iar in jurul vapoarelor macarale care rideau la luna cu cite un container in cioc. Unele nu se jenau deloc si se plimbau chiar deasupra capetelor noastre marindu-ne viteza considerabil. In fine, dupa ce am asistat la un episod de echilibristica (un container care nu-si gasea cuibul si se dadea cu capul de toti peretii vecinilor din jur), am urcat pe puntea suspinelor, rasuflind usurati.

In rezumat: ajungem in Panama pe la vreun doishpe-unu. Pina se termina hirtogaraia (inspectii, imigratii, chestii) se face ora shaishpe. La ora douajdoua treizeci plecarea in rada in alte ape, ca traficul in portul Balboa e intens, iar parcarea limitata. In total am petrecut 3 ore si jumatate pe uscat. Din care una cu vedere la Dunkin’ Donuts. Toate trei dind spre poporul panamean, statistic mai obez decit cel american. Pot sa confirm prin felia de pizza, care e de fapt cit doua felii de-ale noastre, europene. Si mai e si ieftina.

Iarasi o escala de vis.

 

21.08.07

La 7 dimineata sintem in fata portilor la Miraflores. Cumva ora 15 acasa, adica in intirziere fata de ora prevazuta– dar orele de trecere prin canal sint intotdeauna aproximative. Ma trezesc ca marinarii care simt orice schimbare de vibratie. Simt motorul infrinat, cei 50 000 de caluti de mare nerabdatori care ar cam vrea sa iasa din herghelie, dar sint bine struniti… Ii simt tropotind, nechezind nemultumiti. Si-apoi e dimineata, iarba cruda, soarele mijind abia pe cer printre nori (e clar, n-am noroc de plaja voiajul asta).

Stau de vorba cu unul dintre piloti, sint 4, si aflu ca Panama e un stat creat de americani (asta nu inseamna ca proaspetii cetateni ii iubesc la nemurire pe creatorii lor), care au rupt o bucata din Columbia. Se zvoneste si ca Noriega va fi eliberat curind dupa care va fi impartit frateste intre Panama si Franta care l-ar vrea fiecare ars pe rug respectiv ghilotinat pentru diverse gainarii.

Trecem de cele doua ecluze de la Miraflores, ne strecuram pe sub Podul Centenar, gata si cu ecluza de la Pedro Miguel si ne plimbam prin lacul Gatun. Imi ramin ochii la insulitele alea impadurite (suna bine „padure de palmieri”, nu?), nici nu-mi doresc una foarte mare, insa obligatoriu cu yacht agatat la copac.

Totul se petrece nesperat de rapid, ofiterii isi fac cruce si scuipa in sin sa nu fie deochi.

Cind sa atacam prima ecluza dintre cele trei de la Gatun (cum bine s-a vazut si pe internet – www.pancanal.com), unde nu se-aduna niste nori negri vinetii, spintecati de cite un fulger ca focu’ si asezonati de tunete proaspat iesite din infern.

Venea ploaia, nenicule!

Si ce ploaie, azvirlita cu galeata la nimereala, torentiala naibii care te uda dincolo de piele! Eu ca eu, ca trebuia sa ma sacrific si sa fac poze pentru posteritate, da’ capitanul si secundul plus doua bucati piloti ce vina aveau? Si unde nu-i vezi in combinezoane portocalii, cu o umbrela protejind tabloul de comanda de afara. Aparatul de fotografiat ia apa la bord. Pe marginea ecluzei se formeaza musuroaie de muncitori sub cite-o umbrela.

A zis cineva ceva de vreo aversa? N-apuc bine sa usuc aparatul ca ploaia se si opreste, iar noi tot in ecluza numarul 2 eram.

Iesim in jur de ora 16 (24 in Romania). Iarasi singuri pe mare, da’ in Marea Caraibelor, alta viata…

Ps: Cit timp ne sugeam burtile ca sa incapem in ecluze, sub noi, adica pe la etajul 2, se pregatea ceva. Bineinteles ca de mincare. Noul bucatar isi si pusese sortul de git cu un entuziasm iesit din comun. O bunatate, o delicatesa, o trufanda, o comoara la casa omului acest bucatar! In ratatouille (tocanita) lui, legumele taiate cubulete pareau iesite de la sala de forta, snitelul de pui se topea in gura, la fel si cordon bleu-ul, iar cartofii taranesti parca fusesera trimisi par avion din Romania… Era asa de bun incit propunerea ca cel dinaintea lui sa fie retrogradat pe post de razator de morcovi si sfecla rosie mi-a ramas, evident, in git.

 

Triunghiul Bermudelor

 

 

New York, New York

 

27.08.2007

Ca numai asta aveam in cap de citeva zile. Adica o sa mergem la oras, duminica, in straie de sarbatoare, asa cum se cuvine.

Pregatirile au inceput de mai demult, era si cazul, pentru o asa onoare! Tot marinarul, de la vladica la opinca, s-a pus pe cautat bombe in fiesce coltisor de vapor. De 4 (patru) ori, in caz ca ne-a scapat ceva cu o zi in urma. Uite-asa ne-am adus noi contributia la lupta impotriva terorismului. Mai apoi am raportat cu sirguinta ce-am vazut si auzit pe unde ne-am preumblat, ca acolo cum se face, ca aia cum se imbraca, ca ailalti ce v-au intrebat, cerut, spus?? Asta dupa ce curiosii americani au inceput conversatia cu un nevinovat „Se vede ca e vapor francez, e curat la bucatarie” de-am crezut ca vor sa-i invitam la masa (bucataria americana e renumita in lume, se stie, pentru recordul de fabricat obezi pe minut, ofcorse). Eu am zis, cu mina pe inima, ca aici e mai nasol ca pe vremea comunismului la noi, chiar daca n-am fost cautati la dosar pina la a saptea spita. Habar n-au ca o ambarcatiune de-a lor se plimba, esuata, prin Pacific, da’ sint experti in restu’ lumii. Nu trimitind spioni, ca orice tara normala la cap, ci tragind de limba vaporeni, cu subliminalul „ori colaborezi ori iti facem viata mai neagra ca semineul” incorporat ca un ou in fiecare zimbet si thank you four your precious time. Si mai au si o lege in care se proclama ei pe ei cei mai in masura sa stabileasca si sa evalueze securitatea in lume. Adica e normal sa te ia la intrebari si e si mai normal ca tu sa nu te simti ofensat, turnator sau, mai rau, colaborator.

Toate acestea au fost date uitarii in momentul in care ma aflam in trenul spre New York. Era duminica, numai soarele pe cer lipsea, in rest totul era perfect. Statuia Libertatii batea cind in verde, cind in turcoaz, iar muncitorii dadeau zor pe santierul fostelor Turnuri gemene. Se vede treaba ca toti Doreii erau concentrati acolo, pentru ca intre timp gropile se labarteau, tihnite, pe strazile paralele si cu sens unic ale Manhattanului (sau, pur si simplu, statul nu mai are bani de bagat in picioarele si rotile cetatenilor). Mai departe nu indraznim sa ne aventuram, caci am vazut prea multe filme violente si seria Nasul de vreo doua ori.

Mergem tot pe traseul Madison Square Garden - 7th Avenue, numita si Fashion Avenue – Times Square - Broadway pina la Central Park. Nu iesim bine din metrou, la MSG, ca intram in prima librarie din drum (Borders) si dam peste primii turisti: erau romani, brusc sentimentul patriotic a depasit cotele apelor Dunarii. Astia-s concetateni de pus la gazeta de perete, la sectiunea Asa da!

Ziua se anunta plina de evenimente pozitive. Pai strazile din centrul Bucurestiului arata mai bine ca aici si in nici un caz nu miroase in halul asta. Pina si in metrou e mai inteligibil la noi, chiar daca panourile sint probabil de pe vremea lui Gheorghiu Dej. Aici, cu 2 dolari te poti plimba timp de 2 ore, dar numai cu metroul, care se pare ca la ei circula si noaptea – astea sint singurele vesti bune pe care pot sa vi le dau pe tema asta.

Mergem mult, printre tarabe cu ceasuri, posete si parfumuri piratate, turisti, covrigi supradimensionati, alune prajite, americani si reclame vii care te invitau in locanta care-i trimitea in strada. Unele magazine erau deschise in zona (Times Square), cele mici - identificabile ca si consignatii de cartier, cu multa aparatura electronica de vinzare -, centrele foto si nonstopurile lor. Pe seara, micii intreprinzatori isi intindeau celofanele cu CD-uri si DVD-uri pe jos (adica la ei de ce se poate si la noi nu??).

Mincam mult, prost si scump intr-o circiuma de linga Central Park, in care detectez si un indian printre chelneri. Dupa invazia de latino-americani si chinezi, acum e rindul indienilor sa cucereasca America, sa tina pizzerii italiene si croitorii.

Cum fusesem descurajati de coada de la Muzeul de Arta MOMA, ne hotarim sa o luam spre sud, ca sa vedem celebra expozitie BODIES. Eu nu intelesesem exact despre ce e vorba in aceasta expozitie, desi panouri ii faceau reclama peste tot. Ma asteptam la o expozitie de body-painting, arta aplicata pe corp, ceva de genul asta.

Luam metroul… in fine, coborim undeva in partea de sud, fix linga fostele Turnuri si ne indreptam spre South Street Seaport – Exhibition Centre, pe Fulton Street, da.

Scump, dom’le, scump. 27,50 dolari per adult per duminica? Si pentru ce? Vreo citiva imbalsamati, disecati, prezentati pe bucatele, astia sint muschii, nervii, astea-s oasele, venele, organele. Astia-s plamini cancerosi si negri de la fumat. Asta e un sin, asta e un penis, asta e un creier – plini de metastaze. Uite si ficatul plin de pietre. Asta e o sectiune transversala de creier arsa de la un atac cardiac. Asta e fetusul la 3 saptamini, la 5 luni, la 8 luni, uite si un bebe nascut cu o gheaba pe coloana verticala si doi gemeni lipiti in jurul burtii. Toate mostrele sint perfect conservate, venele si arterele sint desprinse de pe corp si sugereaza forma fiecarui organ pe care-l iriga intr-o alta viata. Invataminte adinci pe pereti: micul-dejun stimuleaza memoria, deci mama avea dreptate! Corpuri (Don’t touch the bodies! Don’t take pictures! Turn off your mobile phone!) sectionate in toate sensurile, in doua, in trei, in patru, unul era facut rondele din cap pina in picioare. Unul singur prezenta grasime (fat), ca si cum organizatorii nu vroiau sa supere poporul cu un asa apropo discrimininatoriu, nu vroiau sa bata obrazul nimanui si sa aiba surpiza ca degetul sa se infunde si sa se tot infunde pina ajunge la la os. Deci un singur grasunel strecurat, cu scuzele de rigoare, printre atitia fumatori, cancerosi si tuberculosi. Adica e nasol sa fumam, uite cum se innegresc plaminii, poluarea ne ramine doar in git (a se citi trahee), ea n-ar avansa spre plamini, Doamne fereste!!! In schimb putem sa mincam oricit, ca doar organismul nostru e perfect organizat si echipat ca sa elimine ce e in plus. Ce vorbesti?!

O mama cam indianca explica copilului de vreo 10 ani, in engleza, structura organului sexual feminin. Copilul pare suficient de scirbit, dar nu zice nimic mai mult decit ihi. Vorbeste mami pentru el: we’re having a lot of fun, haven’t we?? Uite familia americana fericita, cu tatal si copilul numarul 2 cu tot, care se distreaza asa de frumos la muzeu, familie-model pe care o regasesc mai apoi, la iesire, completind caietul de impresii.

Ce misto e atunci cind calatorim, mai ales daca vorbim o limba exotica ca romana, putem spune tot ce ne trece prin cap fara ca nimeni sa ne inteleaga. Nu ca francezii aia doi care, auzindu-ne vorbind (si) frumoasa limba a lui Jacques Chirac, si-au inghiti comentariile licentioase despre manechinele nude expuse. Avantaj (tot) noi.

Iesim fericiti si infiorati de atitea cunostinte expuse pe centimetrul patrat si cu buna intentie de a cumpara un catalog, pentru a-i lumina si pe altii. N-ai sa vezi, la 20 de dolari bucata, cam scump pentru ceva ce trebuia inclus in pretul biletului. Sa fi avut macar o brosurica gratuita. O duduie imbracata in halat alb de spital e gata sa ne raspunda la orice intrebare. De nervi, nu-ntrebam nimic. N-are decit sa moara de plictiseala pe scaun.

Dupa care mergem sa bem o bere pe promenada, linga niste tineri negri care se contorsioneaza pe muzica rap din anii ’90.

Uite asa se distreaza cetateanul american. Un muzeu, o plimbare, o inghetata de la furgoneta, un hamburgher si-o bere la terasa, o coada la autobuzul cu etaj care strabate orasul sau cu vaporasul care-l inconjoara.

Pentru asta insa nu mai avem timp. Aruncam o privire in libraria cu carti la pret redus (chiar si la un dolar), mincam cite o inghetata (fara gust, scuze ca ma repet) si luam metroul (offff) spre gara. Statia de metrou si gara e mare (Penn Station), alergam dintr-o parte in alta pentru ca indicatiile aproape ca nu au sens (pentru aceeasi directie putem foarte bine si sa urcam si sa coborim), ne aruncam in tren si incepem sa respiram.

Pe drumul spre port, aceleasi panouri: daca sinteti pe banda din stinga trebuie sa o luati la stinga; pe semnul Interzis scrie accesul este interzis; ajutati-ne sa oprim crimele in New York; veniti la biserica cutare a pastorului John cutare. La radio sint reclame despre cum sa-ti platesti ratele cu succes, fara se cazi in depresie sinucigasa. Auzi, aici iti trebuie pregatire ca sa scapi de datorii!

Seara, ca sa mai simtim oleaca in ceafa suflul creativ american, ne uitam la Terminator - partea intii.

A doua zi, rasfoind ziarele aduse de piloti la bord, aflu ca vineri, adica cu numai doua zile inaintea noastra, si cu trei strazi mai incolo, celebrul cuplu Brangelina si-a scos copiii adoptati la plimbare si mincat hot-dog de la necunoscuti pe strada. Va dati seama?! Si noi care am tratat cu strimbat de nas anonimii colorati care fabrica piinea+cirnatu’ cel de toate zilele al vedetelor!!! Cica neigienic, dubios si cu miros de munca la negru! Asta da lovitura de imagine, business inmultit cu 200, prosperitate fara limite! Iti pune Dumnezeu mina in cap intr-o zi, cind unei vedete ii e sete de publicitate, se plimba cu presa dupa ea, de atita sete i se face foame si se nimereste sa cumpere covrigi, eugenii sau mici de la tine. Si atunci sa-ti tot vezi numele scris in clar in enshpe ziare, reviste si saituri de pe net !!!

 

Bonus: Norfolk

 

29.08.2007

Aseara am iesit iarasi in oras, in Norfolk – cel mai mare port militar din lume. Vapoarele militare si portavioanele sunt toate mari, gri si monotone. Pe deasupra noastra si a lor zboara un elicopter in continuu. Fac poze palmat.

Am chemat un taxi si, 30 de dolari mai tarziu, eram in zona comerciala. Pina acolo, am avut timp sa observ ca in tara asta sint autostrazi peste tot, chiar si in oras, cu case pe stinga si pe dreapta, acelasi model ca-n filmele americane: fara gard, peluza perfect taiata, cutii de chibrituri solitare, cu masina pe dreapta si cutia postala la drum. Cum ar veni, orasele descentralizate sint construite de-a lungul autostrazilor. Cool. Panourile de pe margine (in afara de cele publicitare care-ti rezolva problemele financiare intr-o clipita) indica statiile de benzina (Gas) si fast-food-urile (Food). Incepind cu mancarea, by all means.

In zona comerciala erau mai multe restaurante si fast-food-uri decit magazine. Toate prevazute cu parcari imense. Pentru a ne deplasa dintr-un loc in altul ne-am lovit de o mare problema: trebuia sa traversam strada cu patru benzi. Trebuia sa gasim o trecere de pietoni, un semafor ceva. Pe alocuri nu exista nimic de genul asta, asa ca am taiat-o oarecum printre masini. Eram de altfel singurii pietoni in cele pustietati.

Ah, de cand imi doream sa maninc un cheeseburgher din care grasimea se scurge pe fata, pe degete si se tranforma in pete pe care numai foarfeca le scoate!! Si-o portie imensa de cartofi prajiti. Mai intii facem cumparaturi (cipsurile, floricelele si covrigeii se vindeau numai la pungi imense) in supermarket. Mare. De-adevaratelea super si scump pe alaturi. Oricum mai scump ca in Romania, cam aceleasi preturi ca-n Franta. Deschis de la 7 dimineata la 11 noaptea. Zece case de marcat din care numai doua prevazute cu vinzatori (dar putem fi linistiti, magazinul angajeaza personal, dupa cum am inteles din materialele puse la dispozitia cumparatorilor). Inainte de a te instala la coada: ziare de scandal ingrijorate de moartea inimenta a Angelinei Jolie coroborata cu despartirea de Brad Pitt (care-si vrea progenitura, adoptatii poa’ sa si-i pastreze fatuca, ca nu-s blonzi ca el). Bag seama ca tre’ sa ai nervii foarte tari ca sa rezisti in gura presei de scandal. Apoi merg sa-mi fac poftele. E bine la fast-food. Comanzi ce ai de comandat si, fara sa ceri, ti se da un pahar de plastic la vreo juma’ de litru pe care-l umpli de cite ori vrei de la robinetul de sucuri (Pepsi, apa minerala, o gazoasa cu lamiie si alte alegeri cu bulbuci). Stau cu ochii in farfurie, nu care cumva sa-mi scape vreo privire nelalocul ei spre vecina supradimensionata din dreapta sau spre tinerii de culoare din stinga, si ei depasind serios media de greutate din statistici. Albii, pardon, caucazienii cu cauzazienii; negrii, scuze, african-americanii cu african-americanii (ca nu se mai spune afro-americani). Noi reprezentam singurul grup baltat din circiuma. Toaletele sint cam alandala, nu e o surpriza, iar lucratorii au obligatia scrisa pe pereti de a se spala pe miini dupa ce. Dupa cum este afirmat si in Pulp Fiction, nu gasesti bere in locanta, asa ca ma intorc cu grupul de insetati la supermarket – apropo, are aceeasi sigla ca si MegaImage-ul nostru, numai ca se numeste Food Lion, or fi veri de-al doilea-, cumparam bere (numai la pack sau la litru). Tot din filme stiu ca in tarile astea e interzis consumul de bauturi alcoolice pe strada, asa ca am prevazut pungi de plastic pentru a ascunde cutiile. Ne bem berile intr-o margine de parcare, colt cu spatiul verde, pititi dupa o masina ca sa nu atragem privirile aducatoare de amenzi. Cit stam noi acolo tot sosesc masini gigant care descarca persoane de la 80 de kile in sus. La un moment dat apare si proprietarul masinii pe care o pazeam gratis, ingrijorat (credea ca i-o zgiriem cu cheia sau ca ce?!). L-am asigurat de adinca noastra consideratie si am scuipat in sin mai apoi, cind am aflat ca mai toti cetatenii acestui minunat stat Virginia sint inarmati, dupa principiul ca arma e mai ieftina ca braga pe aceste meleaguri.

Intr-un cuvant, o adevarata seara americana. La intoarcere, parca nici nu mai observ ca de fapt traversam un deşert in care sunt plantate pe ici pe colo imobile si multe panouri publicitare. Ultimul semn de civilizatie americana: un articol dintr-un ziar in care este exprimata minia cetatenilor cu bani, satui sa plateasca prin taxele lor scoala publica a copiilor de sarantoci. Ca aici asa se pune problema: de ce sa profite ala di taxele pe care le platesc EU?

 

Panama bis

 

04.09.07

Prima oara e fascinant, nu vezi nimic, in parte de admiratie, in parte pentru ca ai un ochi lipit de aparatul de fotografiat. A doua oara e cam la fel, te chinui sa imortalizezi ce n-ai reusit prima data. A treia oara o faci sistematic, dupa un program bine stabilit, cu dosare pentru fiecare element, inregistrind nume si date.

Ei, cind am trecut a patra oara prin canalul Panama era atit de vizibil ca fusesem prin zona incit pilotii nu m-au mai intrebat, ca de obicei, it is your first time? Nu stiu, poate ca ma deplasam mai incet dintr-o parte in alta si cautam unghiuri mai artistice, am renuntat sa mitraliez fiecare centimetru patrat…

Dar inainte de asta a fost portul Manzanillo. Portul de linga al doilea oras din Panama (si poate si ultimul, glumim noi aici pe vapor): Cristobal. Ies iarasi la plimbare si iarasi bat recordul de stat la sol: 2 ore plus o jumatate de ora de internet. Ca de obicei, directia e centrul comercial, Mall-ul – cum se spune pe-aici.

Taxiul costa 5 dolari, as spune ca distantele sint standard in tara asta. De data asta e dezolant, multe spatii sint goale, promotiile se terminasera cu o zi inainte (deci se poate si mai ieftin de-atit!!!), mincarea iar costa mai putin ca la noi. Ar fi trebuit sa fim controlati strasnic la intrarea in port, sa fim mirositi de ciini tinuti cu greu in lesa – traficul de droguri e atit de intens, incit e nevoie de agenti de circulatie pentru a-l fluidiza cit de cit -, dar nu, se pare ca am inspirat suficient de multa incredere, pentru ca nici sacosele sa nu-mi fie rascolite. Ce dezamagire!

In mod normal povestea din port ar trebui sa se termine aici si s-o incep pe cea despre canal. Dar e duminica, sint oameni noi la bord, care i-au schimbat pe cei care asteptau plecarea cu bagajele facute de trei zile, bucatarul ne-a pregatit pizza, steak si porumb fiert… Parca pluteste ceva in aer… si in apa…

Iesim cu oaresce emotii din port, de data asta neinsotiti de vreun remorcher, dar cu bine. Sintem in rada, tocmai am terminat inca una dintre escalele fulger, iata-ne garati in afara portului printre alte vapoare care-si aprind luminile ca se lasa seara.

Vaporul de alaturi si verde e tot francez asa ca ofiterii au stat la taclale – ei o fac pe taxiul si stau de vreo saptamina in acelasi loc asteptind o misiune. Un filipinez (de-al nostru) se pune pe pescuit, caci intr-adevar roiesc pestii in jurul nostru si bonus citiva pui de delfin jucausi pentru care am aprins reflectoarele de pe puntea de sus. Se dau cu burta in sus la lumina si rid la noi, bagind in sperieti bietii pestisori care inoata innebuniti in cercuri ametitoare. Daca tot am coborit sa-i vedem mai de-aproape, le aruncam bucati de piine si niste peste congelat pe post de sare. In zare se vad focuri de artificii nesfirsite, semn ca se inaugureaza lucrarile pentru largirea canalului, doua zile de sarbatoare pentru popor, cu dansuri, chef si voie buna.

Noi lumina o producem singuri, artificii permanente in ocean, pentru ca vapoarele au tot interesul sa fie cit mai bine luminate noaptea, cind se afla in rada, ca sa nu intre in coliziune. Alta e situatia cind acelasi vapoare plutesc noaptea. Atunci sint aprinse numai anumite faruri, si alea cu stiinta.

Dimineata ne dam drumul in canal, cu intirzierea pe care am apucat sa o anunt. De data asta ploaia ne-a prins intre doua ecluze, adica am avut noroc de timp bun pentru defilarea pe internet.

Pe drum – lucru stiut cu citva timp inainte – ne intilnim cu celalalt vapor francez al companiei si – mirare maxima in tabara romaneasca – ofiterii isi vorbesc la walkie-talkie in timp ce se fotografiaza intens si-si arunca bratele in aer ca pe stadion. Adica cum, NU va opriti pentru taclale?? Va intilniti o data pe an si NU incetiniti macar? Ba mai mult, va scuzati ca n-ati mincat si intrerupeti conversatia? Asta cu masa care e sfinta la francezi o stiam de mai demult… Pai NU si NU, avem un program de urmat, cu orare fixe etc.

Pilotul ne povesteste ca la ecluzele din Miraflores (in care aveam sa ajungem peste citeva ore) avusese loc o manifestare oficiala, cu diversi presedinti de stat care urmarisera in direct cum trecuse vaporul francez si prieten. Mama, ce bafta pe ei!!!

Cum iesim din Gatun, un vaporas mic si alb (mic fata de noi) se iteste si da sa ne taie calea, desi venea clar din stinga (reamintesc ca, si pe apa, tot dreapta e prioritara). Din dreapta lui (adica din fata noastra) venea o hardughie presupun la fel de mare ca noi si neagra. Hai ca mastodontul negru ar fi lasat sacosa alba s-o stearga, dar noi ne-am fi infipt virful exact in pintecele ei si nu se facea. Remorcherul care insotea barcuta incepe sa o impinga din toti rarunchii cu botul inspre spatele nostru (adica dreapta mult pentru ea), atit de intens incit ii lasa urme negre pe babord. Si, cum a avut oleaca de spatiu, a si intins-o, in urma noastra si fara sa rasufle, spre ecluze. Ca un fel de inghesuiala in parcarea de la Mall, dar cu 4×4 gigantice conduse de soferi fara ghiuluri.

In afara de asta am mai semnalat un crocodil care se-ntindea lenes la soare. Nu mai aveam cum sa impartasim bucuria populara din cea de-a doua zi de distractie pentru ca ieseam in Pacific (avem un program de urmat, cu orare fixe etc.). Pentru noaptea respectiva am avut iertare de la schimbat ora, dar o sa vina si asta, iar in Marea Bering e frig rau…

 

Din Pacific in Pacific

11.09.07

Iata ca se lasa iarna incet incet, iar pe ocean, ca si la gura sobei, stam tot la basme si la facut gheme de lina… In trei zile am pierdut 10 grade din termometre si orice speranta de a mai face plaja sau baie in piscina in urmatoarele 10 zile.

Acum ca au sosit copaile cu floricele si baxurile de cola, insira-te, poveste…

Datorita pozitiei mele sunt nevoita sa petrec mult timp cu ofiterii, in mare majoritate francezi – exceptie facind un locotenent filipinez si cei doi ingineri-sefi, care birmanez, care polonez. Restul echipajului (bucatari, mateloti, sudori, vopsitori si ce-o mai da Domnul) sint, dupa numarul de bucati: filipinezi, tailandezi si indieni. Cu mine romanca ar cam fi sapte natii care ruleaza la bord. Cei mai multi vin din Asia, de unde si cantitatile imense de orez devorate in fiecare zi (mic-dejun, prinz si cina). Toata lumea munceste pe carturi, orare fixe si program prelungit (cind vaporul se afla in port). Regula de baza e fara droguri, alcoolice, tigari la bord, nici mincare sau picioare incaltate in cabine. Tata lor e comandantul, insa intrarea si iesirea in port (sau gararea cum imi place mie sa spun) sint dictate de catre piloti specializati, iar gunoaiele se triaza in pubele diferite.

Ofiterii au cabine destul de spatioase, mergind – in ordinea de pe tricouri - de la o camera de hotel modesta la un apartament care ocupa jumatate de etaj (pentru big-bosi). Ceilalti sint grupati cite doi la apartament decomandat confort 3, dotat cu baie+wc. Toti sint privati de balcon si de gradina in spatele casei, spatiul de joaca avind dimensiunile de 300 pe 30 de metri, pe o inaltime de aproximativ 15 etaje de bloc modeste. Insa pe fiecare nivel (punte) exista usi de o parte si de alta, asa ca in 30 de secunde esti afara, la cer, mare si aer curat, din orice tip de locuinta ai iesi.

Fiecare maninca cu ai sai, fara nici o conotatie rasista, mai degraba o chestiune de traditie, si iarasi fiecare se distreaza cu ai sai.

Asiaticii au karaoke, occidentalii au play-station – 1-0 pentru cintareti. Intr-o seara chiar am participat la o sesiune, am primit dedicatii, note, am facut poze. Oamenii sint foarte veseli si mindri de calitatile lor vocale, tin microfonul cu o dexteritate de parca o fac din copilarie – toate astea cu un entuziasm si o inocenta cum mai vezi doar la gradinita de copii.

Filipinezii sint vorbareti si ma intreaba mai mereu de sanatate. Indienii sint respectuosi si tacuti, se dau la o parte cand trec pe linga ei, iar tailandezii, care nu stiu boaba de engleza, imi spun totusi Good morning, Sir. Bucatarul, de cind a facut sarmale in frunze de varza, e prietenul meu cel mai bun (din cauza lui m-am apucat de facut kilometri pe bicicleta medicinala). E ciudat sa-i vezi cum se inteleg, filipean cu indian, in engleza! In plus ei comunica, Dumnezeu stie cum, cu tailandezii care, toti patru, stiu doar doua boabe de engleza.

Exista o videoteca, o librarie, o sala de sport si o piscina, toate la liber.

Timp de plaja am numai eu – restu’ lumii munceste, iar in timpul liber prefera sa scrie la neveste si copii, sa spele rufe sau sa pur si simplu sa doarma. Cea mai buna perioada de prajit e si cea mai proasta. Sa ma explic: intre orele 12 si 13, muncitorii au pauza. Atunci profit sa merg la prora, unde panorama e de vreo 300 de grade, vintul neingradit si soare din toate partile.

Ora nu e potrivita deloc, dupa ceasul de aici, ca habar n-am ce e ora e in realitate, daca sintem la zi cu fusele orare sau doar in conventie – de exemplu, soarele apune astazi pe la orele 16.50. Pe de alta parte, adica venind din sensul celalalt, soarele apunea tirziu, dupa orele 22… Intelege cine poate. Poate ca sa compensam faptul ca tot adaugam ore ca margelele, asa de multe ca o sa trebuiasca in curind sa sarim peste o zi, ca sa nu se prinda Doamne-Doamne ca facem smenuri cu timpul.

In afara de cele doi-trei mese pe zi, ma mai intilnesc cu echipajul complet in timpul diverselor exercitii, ocazie pentru a scoate la aer curat materialele din dotare si a simula incendii si abandonuri ale vaporului, dar mai ales de a scrie rapoarte interminable catre companie. Se verifica si se rasverifica perioade de validitate, termene de garantie si se pregatesc reflexele marinarilor in caz de.

Problema numarul unu pe vas nu e zgiltiiala – asta practic nu exista in acest sezon – ci schimbarea aproape continua de ora. Asa e cind te dai in barci printre fuse orare, cultura pe care noi romanii nu o avem. Daca trece si pe la noi o paralela ametita – aia de 45, pe care am facut-o celebra cu o circiuma si-un motel, ca de altfel nu apare decit pe hartile detaliate. Iar cind se schimba ora o data la semestru, toata lumea se vaita, se rateaza filme, autobuze, intilniri importante, drama nationala, ce mai! Sa vezi aici somn dereglat, plecat cu sorcova pe la ore inimaginabile, la care pina si sugarii sint in picioare. Eu ca eu, da’ oamenii de aici muncesc, ora schimbata sau nu, odihniti sau nu. Bag seama ca daca tragi la picamer, dupa o insomnie doua d’astea filosofice despre trecerea timpului prin omenire, dormi si-n picioare sub dus.

Noaptea, cind toata lumea doarme sau pluteste in insomnie ca mine, rege e motorul – masina cum i se spune aici. Masina mormaie, vibreaza, se revolta, iar noi nu putem face nimic contra ei! Ii putem potoli accesele de minie infundind obiecte-tampon in zonele susceptibile de a vibra / scirtii / legana, legind orice lucru miscator pentru a nu fi tentat sa cada si intepenind bine usile in pozitia deschis. Ca s-o imbunez (si ca sa-mi ocup timpul), in noptile mele de trezie imi spun ca Masina e o imensa inima care bate egal, ritmic, sanatos, veghind ca somnul tuturor sa fie linistit. Cind insomnia imi biciuie nervii, aud fiecare zgomot, fiecare vibratie. Si-mi imaginez atunci ca ploaia imi riciie usor in geam, prieteneste, ca focul toarce multumit in soba si ca prietenul cel mai bun al omului latra ca sa nu uite cum ii suna vocea (asta cind aud glasurile ragusite ale robinetelor deschise in zori pentru spalarea puntilor).

Cam asta se intimpla inauntru. Afara e alta poveste.

Afara e marea (oceanul, ma rog), caldarea de apa, ceaunul de apa in care plutim – dupa vizibilitate, maxima la 40 de kilometri. Marea care-si schimba umorile si culorile in functie de soare, nori si vint.

La apusul soarelui am vazut-o in culori ireale, parca vizitam Versailles-ul, numai nuante de argintiu, roz si turcoaz nichelat.

Am vazut-o si verde, cenusie, galbena, neagra de-a dreptul.

Cerul… cerul gazduieste echitabil toate tipurile de nori cunoscute. Aici e soare, mai incolo e furtuna.

De departe pare ca ploaia coboara prin jgheaburi imense direct in fundul oceanului. Acum cad doua trei picaturi sau o torentiala in toata regula, peste cinci minute soarele ride cu toata gura, de parca n-ar vrea sa ne prindem c-a umblat la borcanul cu dulceata. In apa sunt delfini, balene, crocodili si altele, nevazute de la bord. In apa mai sunt si celelalte vapoare mai mari sai mai mici - la care ne zgiim cu binoclurile fara rusine -, navoade de pescuit, rare obiecte plutitoare, precum si hartia reciclabila pe care o aruncam la pesti.

Cind sint nori albi si pufosi si cind e hula (pseudo-valurile provocate de o furtuna indepartata), vaporul are o miscare de balans, iar norii par zmeie agatate la geam… Din povestile lor trag concluzia ca norii au mai multa imaginatie cind se afla deasupra marii.

Afara mai sint si porturile si canalul Panama despre care am tot povestit. Orasele in care putem sa punem piciorul pret de citeva ore si cumparaturi la Mall si doua-trei imbucaturi de hamburgher daca mai ramine timp si pentru hrana trupeasca.

Mai sint si pasarile artagoase, iesite la pescuit direct din filmul lui Hitchcock, dintre care una s-a oplosit intr-o seara taman pe farul de la prora, trimitind lumina inspre puntea de comanda, in loc s-o lase sa scruteze zarea, dupa cum ii e rostul. Apoi fluturii si libelulele din Panama, mustele din State (poate e doar o coincidenta) - de care n-am scapat nici acum.

In Triunghiul Bermudelor (care e real, daca unesti virtual Bermudele cu Bahamasul si Puerto Rico) am vazut pesti-zburatori. Frumos, dar am ramas totusi cu intrebarea: astia cum se deplaseaza? In stoluri sau in bancuri?

Oceanul Pacific.

Lat 41º32’48’’ N

Lon 133º47’54’’ W

 

Cinci minute de Alaska

15.09.07

Timpul e foarte important in povestea asta, desi e scurta. Pentru ca admiratia extatica, la fel ca si rezistenta la frig, nu dureaza mult.

Pe-aici chiar nu fusesem. In marea asta chiar nu ma scaldasem si nu cred ca cineva ar avea dorinta sinucigasa sa o faca.

Sa ma explic. In noaptea asta care tocmai s-a terminat au avut loc niste evenimente. Mai intii ne-am luat avint si-am sarit peste o zi (minus o ora), nimerind tocmai la momentul festiv al inceperii scolii, cind clopotelul suna si doamna citeste catalogul. Spre ziua, cind mercurul din termometre agoniza sub 10 grade si soarele dadea intunericul pe lumina (in pofida rezistentei pasive a norilor, trebuie spus), pe la un cinci relativ (ca ceasul de-aici are program paralel cu cel de la Greenwich), - adica 8 seara in Romania, dar inca vineri 14 -, se-ntîmplă ceva. Vaporul nostru isi ridică jupoanele peste glezne si păşi din Oceanul Pacific in Marea Bering. Dar nu oricum, ci printre insulele Aleutiene, altfel spus Alaska, mai tata!

Spui Alaska si te gindesti la zapada. Te gindesti la zapada, te uiti pe geam si vezi zapada! Adica zapada care stationeaza pe motiv de inghetare. Ca insulele sint dotate cu munti inalti si nu pare a fi sezonul de iarna (sintem totusi in emisfera nordica, in luna septembrie, nici toamna n-a venit bine). Datele fiind procesate, deschid gura si intreb ce-nseamna asta. Asta inseamna ca avem vedere de la tribord spre insula Unimak, dotata cu un vulcan (pe la vreo 2000 de metri) cu capul in nori si doi ghetari. Era de prevazut, pentru ca ne apropiem vertiginos de linia de demarcatie a ghetarilor.

Celelalte insule au inaltimi mult mai modeste, coaste abrupte si sint sarace in vegetatie.

Facem fotografia de rigoare in fata vulcanului. In poza se vad doua personaje incotosmanate – parca le cunosc de undeva –, din care unul mic cu o haina vatuita care-i ajunge pina la genunchi, cu un fular (traiasca asociatiile iubitoare de marinari din toata lumea care fac de Craciun cadouri aparent inutile) pe capul ascuns intre umerii suprainaltati. La 8 grade afara nici eu n-am mai multe pretentii… Cu doua saptamini in urma, aceeasi poza, in fata Cubei, numai ca in tricou si cu vreo 20 de grade in plus in termometru.

Atmosfera e inghetata, ca sa spun asa, dar nu si neprietenoasa. Stoluri de pasari negre ne-au luat in primire, pe stinga si pe dreapta, cu o mare dorinta de a se odihni, lasindu-se duse de curentii de productie locala – adica din jurul vaporului. Balene nenumarate arunca jeturi de apa in semn de bun venit. Nu stiu daca e semn de bucurie sau strigat mut de disperare, avind in vedere cantitatea de barci de pescari si de navoade care le fura pestele cel de toate zilele.

Din cind in cind soarele se ridica pe virfuri, sarind in spatele norilor. Nu e chiar ziua lui norocoasa, totul e cenusiu: mare, cer - in toate nuantele, mergind de la gri laptos la gri pamintiu. Ca un imens goblen - gradul 5 de dificultate.

Vislim tot inainte.

La nord de insulele Aleutiene,

Lat. 54º19’24’’ N

Lon. 164º45’48’’ W

 

Furtuna in Pacific

17.09.2007

Planuiam altceva pentru acest sfirsit de calatorie. Ma gindeam ca era momentul potrivit, pe cind faceam slalom printre insule, ca erau ele americane, rusesti sau japoneze, sa vorbesc despre timp si spatiu. Timpul care intra in si iese din conventie dupa cum vrem noi, doar dind ora inainte si inapoi. Spatiul care e direct proportional cu vizibilitatea: cind aceasta este perfecta, putem vedea si dincolo de 40 de kilometri inaintea noastra, doar ca totul e… dincolo de orizont, deci vazut pe jumatate sau pe sfert. Asta e spatiul imens in care traim noi pe vapor. Orizontul care se-nvirte liber in jurul nostru, soarele care respira fericit in orice moment al zilei, stelele limpezi si atit de stralucitoare. Toate aceste realitati simple la care nu avem acces in cetate. Nu ne dam seama cit sintem de limitati in miscare, chiar daca avem fiecare masini si mijloace de transport din ce in ce mai rapide. In oras, spatiul nostru e din ce in ce mai limitat.

Apoi ma gindeam ca aici nici succesiunea de anotimpuri nu e ceea ce stiam eu de acasa. Anul dureaza cel mult o luna; daca oceanul ar fi un podium, atunci anul ar deveni o defilare continua de colectii: primavara-vara, apoi toamna-iarna si tot asa, cu fiecare mie de kilometri parcursa (media noastra in 24 de ore).

Dar n-am avut timp (!) sa dezvolt toate aceste ginduri ca a venit furtuna peste noi. Bine, recunosc, furtuna nu vine asa, dintr-o data, fara ca nimeni sa nu stie de unde. Ne asteptam si chiar deviasem traseul pentru a o evita cit se poate de mult.

Cerul era incruntat si oceanul imbufnat. Fratii astia intru tacere se certasera urit de tot si acum se luau la trinta. Amindoi negri de furie. Amindoi in nori si spume, cu picaturile miniei stropind totul in jur. Si-a inceput leganeala.

Vaporul intrase si el in mijlocul certei, incercind sa nu ia partea nimanui. Vintul il palmuia intr-o parte (vint de forta 8 din 12), valurile din cealalta, asa incit se inclina pina la 10 grade. As, e doar o furtuna mica, spun marinarii, astea practic nu se simt. In cabina, toate obiectele care pina atunci statusera nestingherite pe etajere si mese, se rostogoleau acum pe jos.

Sus, la puntea de comanda, marea parea ca navaleste inauntru pe la tribord, pe cind la babord pluteam deja printre nori. Apoi totul se echilibra pentru citeva secunde si pozitiile se schimbau. Intr-o parte zburam, in cealalta inotam cot la cot cu balenele (ca astea sint peste tot).

Vintul palmuia oceanul care-l biciuia, la rindu-i, cu rafale de picaturi ascutite ca lamele de ras. Valurile imense obligau vaporul pacifist sa urce si sa coboare neincetat, in timp ce se inclina intr-o parte si in cealalta.

Ne aflam la aproximativ 400 km de peninsula Kamceatka, lat. 51°22’18” N, lon. 164°23’48” E (ei da, trecuseram cu o zi inainte de linia de demarcatie intre ieri si azi, dar despre estul si vestul care se joaca de-a v-ati gasitelea am mai vorbit altadata). Furtuna era la apogeu si asteptam cu totii stingerea conflictului.

Parca trecuse Moise pe aici, pentru ca din ceaunul nostru lipseau citeva polonice bune de apa, chiar din mijloc – acelasi efect il puteti obtine pentru citeva secunde suflind intr-un pahar cu apa, numai ca aici golul nu parea sa se umple. Se fie victoria cerului ajutat de vint? Numai ca oceanul nu era de acord, continuind sa-si rascoleasca valurile nemultumit. Batalia finala era aminata pina data viitoare.

Soarele apunea de unul singur in spatele norilor, lasind doua raze ca doua faruri sa strapunga cortina cenusie. Pareau luminile unei nave extraterestre care nu avea permisiunea sa aterizeze.

Peste noapte, armistitiul avea sa fie semnat. A doua zi dimineata cei doi inamici isi intorceau spatele cu raceala. Vintul alerga cind la unul cind la altul, incercind sa salveze aparentele.

Dupa o zi de leganeala, puteam si noi sa coborim din balansoar.

Reality show

23.09.07

Au tehnica, dar n-au imaginatie! Pai sa fi fost eu in locul poporului miliardar chinez, as fi trimis imediat citeva elicoptere echipate cu camere de filmat, ca aici e groasa rau.

Sa ma explic. Sintem in rada (adica am aruncat ancora si ne-am pus closca) oarecum in fata Shanghaiului. Si asta de vreo 26 de ore (oare cit dureaza pina ies puii??) in jurul nostru, puzderie de vapoare puse si ele pe facut treaba. Cu totii sintem numai buni de un big brother, un telefonul fara fir, o leapsa pe ouate. Daca mai stam mult, pariez ca o sa ne-ntindem parimele cu rufe de la unii la altii si-o sa-ncepem sa schimbam retete de pilaf (ca rezervele de orez n-au voie sa se termine niciodata, altfel se isca revolte cu consecinte inimaginabile).

Pai de ce? Dupa cum stiti mai bine decit mine, ca aveti televizoare, cablu, ProTv, internet si alte surse de informatie, acum vreo 3 zile a trecut taifunul peste Shanghai. Prin urmare, haosul de zi cu zi al portului a luat amploare, transformindu-se in ceva ce nu stim inca, pentru ca nu avem nici o informatie, stam, cum am zis mai sus, ca o closca pitita intr-un cuibar, care cloceste oua in mod neautorizat si mai ales neconform cu normele europene.

Noi adastam, da’ timpul trece, mai ales ala care costa bani, biletele de avion se expira – si poti sa spui la aeroport la Hong Kong ca ai ratat avionul pentru ca a fost taifun in Shanghai acum o saptamina sau doua (ca nu se stie cind ajungem la Hong Kong)?!

Pina atunci profitam de atmosfera destinsa, prieteneasca, de aerul umed si cald, de ploile permanente, calde si ele, de cele doua trei gauri in plapuma de nori (facute, fara indoiala, de molii iubitoare de soare) si…asteptam. Asteptam binecuvintarea, asteptam mareea, asteptam sa se elibereze locul la chei.

Dupa potop, noi

25.09.2007

La situatii exceptionale, oameni exceptionali. Uite, de pilda, poporul chinez. Veni taifunul peste ei, fura evacuati vreo 2 milioane, da’ ei zic ca totul a fost ok, o ploicica, un fleac. Nimic neobisnuit, de parca sirurile de vapoare care dorm cu capu’ pe genunchi in rada (apropo, un vapor de-al companiei, ajuns inaintea noastra, e tot acolo si la ora asta, pe cind noi iesim deja din port si-i dam bice spre Yantian) stau acolo de placere, si tot de placere isi usuca corzile vocale chemind fara speranta Shanghai pilot in radiouri.

Un fleac. Doua zile de rada, invirtindu-ne in jurul ancorei si deprimind linga telefon. Rada sa fie, da’ sa stim si noi cum ne organizam. Avem timp de-un campionat de bingo? De spalat geamurile la exterior? De varuit nitel cabinele ca acus’ vine Craciunul? Nu de alta, da’ sa nu raminem cu treaba facuta pe jumatate cind o suna pilotul clopotelul de intrare!

Intr-un final, dupa doua reprize de prelungiri, bilete de avion schimbate de 3 ori, documente refacute cu alte date si alte ore etc, plecam. Incepea cea de-a treia zi de incertitudine, insa soarele iesise si pe vaporul nostru, asa ca viata capata niste nuante usor roz. Puteam iesi la plimbare si la plaja. Dar lucrurile bune nu sint facute ca sa dureze, asa ca ridicam ancora. Gata cu linistea si cu zumzaitul delicat al motoarelor. O suta de vapoare in rada nu fac zgomot nici macar cit un avion la aterizare. Mergem spre port, la aruncat de containere cu prastia.

Odata manevrele facute, ii dam drumul pe vaporuta. Vapoarele din jur se foiesc revoltate, ipocritele. Parca noi nu stim ca cea mai dulce viata de marinar e aia din rada! Prinsa si eu in actiune – toata lumea e agitata si cu nervii intinsi de la secunda unu -, arunc ochii pe harta. Ei bine, intrarea in port se face pe unul din bratele fluviului Yantse, ale carui margini nici nu se vad. Intre brate se afla un fel de delta inundabila de maree. Stiam eu din vechi ca pe harti sint indicate rutele, insa pe harta asta se vad foarte clar sensurile de mers si vreo doua intersectii giratorii in care se incruciseaza vreo sase vaporute. In anumite colturi se afla parcarile pentru rada (era sa scriu iernat). Sensu’ giratoriu ca sens giratoriu, functioneaza cu regula prioritatii de dreapta. Teoretic, da’ te pui cu chinezul?? Ce daca are o barca de gumilastic cu trei undite pe post de catarg? Se baga in fata, zicindu-si ca esti baiat mare si ca prin urmare te descurci. De unde tot vaporeanul trage concluzia ca asta e cel mai al dracu’ port din cite s-au vazut pe planeta asta. Si ca trebuie sa cotizeze la acatiste atit inainte cit si dupa ce intra in el.

La dus, ne-am tot impiedicat, pret de citeva mile, de un vaporas (aa, tot chinezesc, ce coincidenta!) care iesise la promenada, dar cazuse de pe trotuar in strada si acum nu mai stia ce sa faca. In spatele nostru coada. Un smecher isi da seama de momentele grele prin care trecem, se strecoara si ne depaseste prin dreapta. Ambuteiaje, nervi, claxoane. Poate ca nu mai stiam noi pe ce lume traim, era cumva vineri seara si ieseam din oras?! Cite o barca-furnica traverseaza nepermis printre vapoare. Asa e la chinezi: disciplina, statul la coada, traversatul la trecerea de pietoni sint numai pentru straini. La un moment dat, pilotul pune mina pe receptor si-i spune aluia din fata vreo doua. Asta e impresia, ca de departe parca toti tuna si fulgera.

Portul de linga Shanghai. Vint. Coafura rezista. Pentru ca am infundat sapca pina peste urechi. Aproape 40 de grade la soare. Mai eficace decit bronzatul la solar. Ne garam nesperat de repede. Sa traiasca dom’ pilot, ca ne-a dus pe fluviu-n sus tocmai pina-n port. Una bucata pilot. In State am avut 4 (patru) bucati, dintre care un exemplar numai pentru 50 de metri de garare laterala, dintre care oricum 30 sint ai vaporului.

Hai ca n-avem decit vreo 6 ore de intirziere. Noroc ca de data asta biletele noastre de avion au o marja suficienta de eroare – o zi si jumatate dupa sosirea, speram la termen, la Hong Kong. Timp berechet sa iesim in oras, ce conteaza ca la noapte plecam, adica la noapte, din tot echipajul, nu doarme decit bucatarul. In oras, adica intr-un orasel de pe linga Shanghai, plin de sosele Fundeni (in stare mai buna totusi). Primim permisele de iesire pe uscat (pentru a scrie „romana” e nevoie de 4 caractere chinezesti, in schimb pentru „franceza” doar de 2) si plecam cu soferul agentiei, care face si el un ban in plus (adica dublu fata de taxi, sesizam la intoarcere). Aici e ca in jungla: camioanele mari au prioritate, masinile se strecoara cum pot, bicicletele se catara pe trotuar, iar pietonii tremura chiar si pe verdele rezervat lor. Soferul nostru e daltonist, altfel nu-mi explic cum de trece pe rosu, sub nasul politistilor, dupa care opreste masina chiar in fata lor si-i intreaba unde se afla restaurantul! Cum ar veni, la ei birourile de informatii s-au mutat in strada, linga tonetele de fructe, legume si orez la minut.

De data asta ne-a fost recomandat un restaurant sic, luminat elegant la exterior (la ora 18 era deja intuneric). In curte, un grup de tovarasi si tovarase exerseaza entuziast batind din tobe si fluturind esarfe rosii. Ultima defilare de 23 August mi se deruleaza in fata ochilor instantaneu. Oamenii se uita la noi cam ca la masini straine, mi se spune pentru ca noi sintem albi, din aia de la televizor. Mi se pare logic, recunosc ca reactia asta am avut-o si eu cind am vazut pentru prima data un negru (cred ca era jumatatea africana din african-american).

Habar n-am cum se numeste restaurantul, iar ca sa reproduc numele in chineza nu ma ajuta tastatura. Dupa cum banuiam – la cit efort s-a depus pentru zugravit, decorat, asortat farfurii cu fete de masa etc – meniul e scris si in engleza, ba sint si fotografii artistice, parca scoase din Bucataria mea. Ne alegem felurile de mincare dupa poze, neavind nici o idee despre marimea portiilor. Desi parem vizibil neasiatici, nu i se face nimanui mila sa ne-aduca o furculita macar, asa ca ma chinui cu betele si cu o lingura pina la sfirsit (oare cum s-o spune la furculita in chinezeste?). Macar reusim sa ne intelegem cind vrem farfurii curate sau o alta bere. Nu stiu exact ce am mincat, in China se aplica literal expresia „a uita de la mînă pîn’la gură”. O supa de aripi de rechini (din care am vazut doar verdeata, o corcitura de salata cu spanac si o bucatica de morcov si una de ciuperca), in care verdeata a fost oparita sub ochii nostri. Un fel de piure verde si dulce cu bucati de brinza ca niste umbrelute de soare surprinse plutind. Raviole chinezesti cu legume si carne. Un snop de paste fine prajite rau, legate in jurul unor bucati de peste. Vinete clocotinde taiate in cuburi ca baclavaua. O tocanita din urechi de porc (am dat cu presupusul), bucati de carne si de legume neidentificate nici pina-n ziua de azi. La final, dupa supa (noi astia albi habar n-avem sa mincam felurile in ordine), niste cîlţi de paste aburcati in căpiţe peste care lenevesc bucăţele prajite de peşte, toata arhitectura avind un pronuntat gust de saratele. Ceai verde servit tot timpul mesei.

A fost bun, presupun ca in Europa nu se gasesc asemenea specialitati in nici un restaurant chinezesc, fie el de soi. Totul a costat 260 de yuani (sau renmin[bi] – cum scrie pe bancnotele decorate toate cu chipul lui tataie Mao), adica vreo 35 de dolari. Adica mai ieftin, mai consistent si mai bun decit ce-am mincat la New York. In schimbul banilor primim niste tichete pe care apar valoarea bancotelor cu care am platit (cifre arabe, de’) si niste patratele de razuit. De asta ne dam seama prea tirziu, cind nici nu stim ce am pierdut.

In mod sigur exista viata dupa taifun. Am vazut-o clar in acest orasel necunoscut, aflat sub palaria tuguiata a Shanghaiului.

Intoarcerea

01.10.2007

Plecam din Shanghai fericiti ca am putut pune piciorul pe pamint, dupa 21 de zile de leganat pe apa. Nu mai conta nici traficul din sensurile giratorii, nici noaptea petrecuta la timona. Liniste. Si pilotul chinez cu accentul lui de Shanghai. Inca nu-l intilnisem pe cel din Yantian, cu care nici macar nu ne puteam intelege!

E frumoasa noaptea sub stele. Inaintam spre est si asistam la trezirea unui soare somnoros si zgribulit intre nori. Am fost sa ma plimb pe puntea de jos, pe linga vapoare care alunecau in liniste la babord. La tribord – dormitor cu luminile aprinse. Pluteam linga o parcare, poate cea in care am lenevit si noi timp de doua zile. Mergem grabiti spre Yantian, cu vaporul vibrind din toate incheieturile, sa recuperam timp si sa consumam combustibil. Ca viteza costa. Fie, ca eram cei mai rapizi din piscina.

Spre Yantian, cum coboram noi din ce in ce mai mult spre tropice, se lasa o negura umeda si calda care a daunat fotografiilor. Incepem sa facem bagajele, pentru ca eram ca si ajunsi la Hong Kong – ca doar Yantianu’ e ca Agigea pe linga Constanta. Dupa atitea escale fructuoase valizele aproape ca nu se mai inchid, ocazie pentru a jura pe toti sfintii ca nu o sa mai cumparam niciodata nimic si ca o sa calatorim numai cu strictul necesar in pungi de 1 leu.

In drum spre port ne imprietenim cu un vapor arab care in ultima clipa a fost preferat sa treaca inaintea noastra. Comandantii ies pe punte si-si fac semne cu mina, unul zice ca nu-ti port pica, altul ca asta-i viata. Coada nu era mare si oricum sintem cazati la primul doc. Se lasa seara, se aprind luminile in port, asa ca recunosc din prima zona cu restaurante unde am mincat anul trecut (oul centenar, scoici, arici de mare, creveti prajiti), bunatati pe care n-o sa le mai pupam anul asta, pe motiv de hirtogaraie de pus la punct inainte de debarcare. Si-apoi debarcarea era a doua zi. Incepem si AMRu’ de la bucatarie, mai aveam prinzul de a doua zi si apoi gata, aveam liber la mincare buna!

Cum e ultima noapte pe vapor? Asta-i buna! Cum sa fie?? Lunga!

Dar dimineata ne suim pe valizele burdusite, punem lacatele si-i dam drumul spre Hong Kong. Soarele e mai puternic. Spre patruzeci de grade uneori, dar ce conteaza, rezist cu stoicism, ca doar e ultima zi – la Paris ne asteptau numai saisprezece, si astea in timpul zilei. Hong Kong-ul se apropie in aceeasi atmosfera vaporoasa. E mai luminos, apa e mai verde decit anul trecut. Vaporul e parcat artistic, cu botul spre iesire, asa ca la plecare fostii camarazi vor putea iesi fluierind.

Ultimele poze – observati ca totul se apropie de sfirsit. Ultimul prinz din care nu-mi amintesc decit doua portii de inghetata. Ne vine schimbul, predam stafeta si coborim. Ochii luneca mai repede pe puntea suspinelor decit putem sa coborim incarcati de bagaje. Cu privirea eram deja in microbuzul care ne duce la hotel – acelasi. In spatele nostru, odata cu semnele de ramas bun ale echipajului ramin oboseala, stresul si orele nedormite.

Ne dorim un somn bun, de parca ar fi posibil intr-un pat normal, fara sa simtim vibratiile motorului. Ne dorim o masa buna. Mai precis la acelasi restaurant descoperit in ultima clipa anul trecut unde putem alege pesti si alte lighioane din acvarii. Ajunsi acolo, pe linga peste mai comandam si cite ceva din meniu, ca sa sarbatorim iesirea la liman. Si vin bucatele: costite de porc fara coaste, dar cu soriciul rumenit si usor caramelizat, zahar si untura cum ar veni; langustele pe un morman de paste intr-un platou ca de coliva; urechile-de-mare (niste scoici lucioase si ele); alte paste (motiv pentru una dintre chelnerite sa se revolte zgomotos si in chineza ca un incompetent ne-a servit paste de 2 ori); un peste imens plutind intr-o balta uleioasa; desertul din partea casei: un soi de supa de griusor si vesnicul pepene. Totul stropit cu bere San Miguel (fara frapierele Skol de anul trecut). Ne place in restaurantul asta: e ca La Mama.

Surpriza vine cu nota de plata: n-avem bani suficienti, pentru ca fructele de mare si pestele se platesc la pretul pietii, deci neafisat nicaieri. Asta nu-l impedica sa fie foarte ridicat. Mai multi chelneri se aduna in jurul nostru si vorbesc precipitat (ne-am obisnuit deja sa-i vedem cum se uita in farfuriile noastre in timp ce mincam), iar chelnerita care ne-a purtat de grija ne arata portofelul ei, in semn ca putem plati si cu card Visa. Am fi putut daca l-am fi avut la noi. Eu dau la o parte desertul fara nume pentru ca nu-mi place, iar chelnerita imi face semne ca e din partea casei. Nici daca stiam chineza nu i-as fi spus ca l-as plati oricum, dar nu l-as minca nici moarta. Intre timp, pina schimbam 50 de dolari SUA in dolari Hong Kong, tabliile rotunde si imense de lemn continua sa se plimbe dintr-o parte in alta a restaurantului. Linga noi, un soi de bufet (suedez?) cu diverse feluri de mincare chinezesti. Cum aparea unul nou, cetatenii de la mesele arondate se asezau la coada cu farfuriile goale. Asa i-am gasit cind am intrat in restaurant, asa i-am lasat cind am plecat: infulecind intre doua cozi.

Si puteti sa ma tratati de misogina, da’ chinezoiacele prea sint balcize si deselate, se urca pe tocuri desi nu stiu sa mearga si-si tiriie pantofii. Si da, se imbraca de la Europa.

Nu dormim bine, ca prea nu se misca nimic, nu tu scirtiit, nu tu biziit. Pe vapor aveam uneori senzatia ca alunecam in pat, cind marea era agitata. Patul hotelului era prea stabil, intepenit in fata televizorului (un ecran plat de fapt).

Dimineata luam avionul si traversam locuri despre care nu stiu daca o sa povestesc vreodata: Tibet, Kazahstan, Moscova, Varsovia…

Fugim cu soarele in spate, in cea mai lunga zi-lumina a anului: vreo 16 ore. La Frankfurt insa, unde am facut escala, noaptea ne ajunge din urma, iar la Paris daca erau vreo opt grade afara. Dupa mine sub minus. Oftez printre dinti dupa diferenta pina la cele 35 din Pacific, iar autobuzul nu mai vine…

Bine m-am reintors in Europa.

Parca n-as fi plecat. Am avut de multe ori senzatia, plimbindu-ma in diferite locuri, ca e ca… acasa. Avem atitea lucruri in comun! Obiceiuri, nevoi, ocupatii. Strainul a incetat sa se simta strain in locuri pina mai ieri straine.

 

 

CUM A INCEPUT

Totul a inceput cu un vis, mai apoi ca un vis si nu s-a terminat ca un cosmar, spre nefericirea iubitorilor de finaluri triste, uite asa de-al naibii, ca finaluri fericite se gasesc pe toate drumurile. Drumuri am facut multe intr-adevar, cel putin unul cap-coada, multe semicercuri prin aer, prin apa, mai putin pe uscat, si asta pentru ca Pamintul e inca rotund, cel putin pina la noul congres al astronomilor.

Am asteptat momentul oportun dupa ce toate conditiile au fost intrunite si am plecat. Momentul a picat intr-o vara, cind natura e mai blinda si oceanul mai putin reticent la neinitiati, mai precis intr-o luna de august cit se poate de suportabila in incaperi intens climatizate.

Am inceput prin a ma ocupa de formalitati, pentru aveam nevoie de vize pentru citeva tari, dintre care cea mai importanta, adica fara de care nu puteam pleca, fiind viza pentru SUA. Am obtinut nesperat de usor viza pentru Panama, secretara se numea Ileana si i-am povestit cit de frumoasa si cautata era prima posesoare a celebrului prenume in etnologia romaneasca. Totusi a trebuit sa insist o saptamina cu telefoane zilnice, pentru a afla ca viza mi se poate elibera practic in aceeasi zi contra cost plus poza.

Si pentru ca in Franta, mi s-a spus, 90 la suta dintre probleme se rezolva la telefon, am dat si eu telefoane pe la ambasadele ale caror tari urma sa le strabat. Despre Panama am povestit mai sus, aveam nevoie de viza pentru ca in acea tara urma sa ma imbarc. Fara viza pentru State nici nu puteam sa visez la aventura. Asa ca am sunat la numarul de pe site, pentru a obtine un interviu si prima intrebare care mi s-a pus a fost daca aveam un card bancar la indemina, ceea ce aveam, apoi doamna americana, dindu-si seama ca n-am servici, n-am cont, de-abia obtinusem sejurul pe un an in Franta, a devenit brusc interesata de situatia materiala a sotului meu, iar eu imi spuneam ca n-o sa obtin viza in veci, cum nu prezentam nici un gram de incredere la prima auzire. Cu chinezii a fost simplu: robotul mi-a zis ca ma suna cu taxa inversa, ceea ce s-a intimplat, numai ca la capatul firului nu era nimeni. Japonezii vroiau sa stie cite-n luna si in stele, traseul vaporului, cu orarul de escale, insistau sa afle la ce hotel dorm, desi eu repetasem de trei ori ca dorm pe vapor si ca sint sanse sa nu pun piciorul pe pamintul lor sfint, dar ca aveam nevoie de viza in caz de. Voi transmite toate cele bune despre ei ceva mai incolo. La chinezi am mai incercat sa sun si din Romania, unde m-au trimis de la ambasada la consulat si de la consulat la ambsada, apoi iarasi la consulat, in care un tovaras chinez nu vedea unde e problema ca n-am bilet de avion si ca merg cu vaporul, pot sa obtin viza de la Ambasada chiar acolo daca mi se cere biletul de avion dus-intors. Pe japonezii din Romania nu i-am mai deranjat, concentrindu-ma asupra dosarului pe care trebuia sa-l compun pentru a-i convinge pe americani ca daca imi dau viza nici prin cap n-o sa-mi treaca sa ramin pe pamintul fagaduintei mai mult decit mi-e permis, ca desi e cea mai minunata democratie pe de lumea asta, nu-mi doresc sub nici o forma s-o aplic pe pielea mea. Americanii au fost de treaba si mi-au dat viza rapid, cred ca in 2 minute maxim, si a durat asa de mult pentru ca de emotie nu nimeream degetu’ corespunzator pentru amprenta. Viza pe 10 ani, cit sa-mi fluture pe sub nas perfectiunea si apoi sa-mi faca vint in mucegaita Europa.

Tot printre conditii se numara si vaccinul contra febrei galbene, Panama fiind vizata de aceasta maladie, o intepatura care costa mult daca o faci, dar si mai mult daca nu o faci.

Acestea fiind spuse si mai intii rezolvate, pe 24 iulie, zi care pentru mine a durat 34 de ore, am luat avionul din Bucuresti spre Panama, via Paris, via Miami.

 

Cu 8 ore in urma, adica acum

 

Acuma stiu ca va umflati in pene de bucurie ca aflati cu 8 ore inaintea mea ce se intimpla pe lumea asta, dar uite ca si eu, in timp ce voi dormiti, ma bucur de cerul innorat din Panama, dar si mai mult de privelistea superba, pelicanii care trec razant pe linga vapor, bancurile de pesti care ocolesc discret tot ce se deplaseaza deasupra apei si ma minunez la vederea macaralelor care descarca vaporul (asa cum se intimpla si pe Discovery).

Incep deci seria de reportaje de la capatul lumii, cu gura cascata si capul sucit pe hubloane, intr-o mirare continua (parca si cola chinezeasca e mai buna decit a noastra).

Aici se lasa seara, desi e ora 18, la ora 20 e deja bezna, am aterizat ieri seara pe la ora 21 pe aeroportul din Panama City, un fel de Pavilionul H din Herastrau, cu vamesi ca la Baneasa, sa va faceti o idee cit de cit. Asteptam autorizarea sa parasim portul ca sa mincam in oras, aseara taximetristul ne-a indicat locurile sigure in care putem sa ne miscam (eu am intrebat ca proasta ce vrea sa zica sigur si sotul meu mi-a raspuns sincer ca ne aflam in America centrala).

Am parasit Romania cu mari emotii, trei decolari si trei aterizari (reusite, speram eu) nu-s de colea, in plus bagajele zburau direct la Panama, asa ca nu eram sigura ca o sa-mi regasesc pijamaua in momentul culcarii la pozitie orizontala (ca de dormit pe fotoliu in avion nici poveste). Daca au ajuns bagajele cu bine aflati mai tirziu. Totu’ bine si frumos pina la Paris, mincarea proasta, vreme excelenta, aer conditionat.

(Tot zboara containere prin fata mea, macarale care se misca de colo colo, ma rog sa nu intre pe geam, pina la urma ma obisnuiesc eu cu ele.)

Drumul pina la Miami a fost la fel de incintator, numai ca de aproape 3 ori mai lung fata de Bucuresti-Paris, timp in care am vazut 3 filme, printre care Ace Age 2, ceea ce va doresc si voua. O calatorie intr-un avion imens, cu 3 rinduri de scaune, pasageri de toate natiile, mincare speciala pentru indianul din dreapta noastra si ochelari de pinza pentru dormit, pe care i-am bagat in poseta ca suvenir. Imposibil de dormit mai mult de o ora, asa ca orele de nesomn se aduna vertiginos, astfel ca in Panama mi-am dat reama ca trecusera 24 de ore de cind ne trezisem in Bucuresti.

Pina la Miami am zburat cu Air France, zboruri placute si fara evenimente. Aterizarea in America e memorabila, pregatirea se face inainte de urcarea in avion, cu verificarea vizei si completarea unor formulare care se depun mai apoi la Imigratie unde ti se iau amprentele si ti se scaneaza ochiul, iar functionarul rumega o guma si te intreaba din virful buzelor care-i treaba mey p’acilea, ca ce kestie calci tu pamintul sfint al stramosilor mei?? Ne scuzati de deranj, noi tranzitam spre Panama, sarumina, iesim de la Imigratie si ne dam reama ca trebuie sa intram in aeroport pentru o noua imbarcare in cursa pentru Panama, eu ma bucur nespus ca am sansa de a fuma, ce fericire dupa 10 ore de aer conditionat cauzator de stranuturi in grup.

Din avion nu vezi mare lucru… ba pardon, vezi masinile americane gigant, care n-ar avea nici o sansa sa se strecoare pe linga tramvai la intersectia din Obor. Curioasa sa dau piept cu visul american ma reped spre usile automate si… si… si nu inteleg de ce lumea de fitze vine la plaja la Miami, aerul este irespirabil, cald si umed, imposibil sa rezisti afara mai mult de 10 minute daca esti neinitiat sau nu posezi o masca de oxigen!!! E adevarat ca apa are culori ireale iar plaja e imensa (vazuta din avion).

Americanii sint americani, m-au pus sa-mi dau jos sandalele de plastic (!!!) la control, ne-au confiscat brichetele pen’ca nu e voie cu ele in avion (unde am injurat de toti sfintii nefumatori), am platit 4 dolari o pitza microscopica si am baut coca-cola in pahar de pepsi (joint de branduri). Budele la ladies erau infecte, infundate in mare parte si fara hirtie (a trebuit sa ma aprovizionez de pe taraba ingrijitoarelor).

Spre Panama am luat un avion American Airlines, fata de care avioanele Blue Air sint bussines class chiar si la buda, nu ne-au dat de mincare (in afara de minipachetul de minicovrigei si o bautura), distractia in avion era gratis in schimb trebuia sa cumperi casti care costau 2 dolari. Am zburat bine, pacat de norii deasupra Cubei (perdeaua era trasa fidel), care e superba, am vazut o autostrada care facea legatura cu o mica insula, pur si simplu traversa marea.

Am aterizat bine, un pic cam din pod, dar fericita ca se terminase cosmarul. Acasa era deja marti, ora 5 dimineata, iar noi infruntam aerul (surprise!!!) cald si umed si cautam cu disperare un foc. Bagajele au ajuns si ele, spre marea noastra surpriza, valiza mea fiind infundata (razbunare pentru ca am pus lacatul pe ea??), dar intreaga. Dupa coada de la Imigratie sintem preluati de agent si condusi la un hotelisor de 5 stele, cu aer conditionat peste tot si-o vedere impresionanta, spre canal, de la etajul 11… Berea locala e buna, nu foarte tare, se maninca excelent (am testat de 2 ori), nu scump (pentru un occidental), oamenii foarte amabili si zimbitori, moneda lor, balboa, e la paritate cu dolarul. Revenind pe lumina in oras, am vazut din masina (ca nu am avut timp de plimbari si cumparaturi, poate data viitoare) orasele insiruite, in contraste zdrobitoare: zgiriie-nori si blocuri deplorabile, cartiere fata de care Rahova e Primaverii al lor, autobuze americane vechi vopsite tipator, un trafic haotic (am vazut chiar masini ocupind banda opusa, chiar daca era dubla linie continua, o fi vreo conventie pentru masinile care intra dimineata in Panama City), claxoane la stop cind se punea verde, ca acasa, frate! Masini cu muzici date la maxim, de se declansau alarmele masinilor pe linga care treceau (in general Toyota, Nissan, Mitsubishi si alte asiatice de care doar revistele auto sa stie cite ceva). Cele mai multe masini nu au placuta de inmatriculare din fata, nu opresc la trecerea de pietoni, ba apasa mai dihai pe acceleratie si nu se jeneaza sa intre de pe un drum lateral si sa-ti taie fata.

In episoadele urmatoare, cu voia satelitului: viata pe vapor si traversarea canalului Panama.

 

Prin Canal

Am patit la traversarea Canalului acelasi lucru ca atunci cind am fost sa vad Amelie : auzisem atitea superlative, aveam atitea asteptari, incit nu mi s-a parut atit de extraordinar pe cit era obligatoriu sa fie!

O fi fost de vina vremea, destul de inchisa si de ploioasa pe alocuri, lumea care ma tot intreba « It’s your first time ?? », din cauza aparatului de fotografiat care mitralia din toate unghiurile posibile… E frumos, e spectaculos, mai ales cind simti realmente cum se ridica vaporul la ecluze. Mi s-a explicat cum vine treaba cu ecluzele astea, si am aflat ca totul tine de gravitatie, apa intra natural intr-un spatiu vid, dar nu se da iesita decit cu pompe, ca ne inaltam la 26 de metri de la nivelul marii pentru a traversa zona muntoasa din Panama, inainte de a iesi prin poarta Gatun, dupa traversarea lacului Gatun (adica dinspre oceanul Pacific spre Atlantic). De unde, logic, ne dam seama ca la intoarcere, peste citeva zile, vom trece prin ecluzele de la Gatun si mai apoi, dupa vreo 8 ore, prin cele de la Miraflores.

La trecerea prin ecluze se sta la coada, ca la trecerea la bariera, iar daca din cauza conditiilor atmosferice treaba merge mai incet, sa te tii nene, coada de vapoare, cam cum am vazut eu la Paris coada de avioane la decolare !

Dimineata la ora 6 trezirea, pentru ca a ajuns pilotul la bord si incepeau manevrele. Dupa ce toata noaptea macaralele au descarcat si incarcat la containere, sintem gata de plecare. Si plecam, ghidati de pilot (« It’s your first time ? »). Tot el mi-a spus si pe ce parte sint instalate camerele care transmit live, asa ca m-am putut plasa pe partea cea buna, spre mindria celor care m-au putut vedea pe net. Mai la stinga, mai la dreapta, atit am putut eu intelege din comenzile in engleza cu accent francez, latino-american si tailandez, si vaporul inainta usurel, incit imi spuneam ca-i doar o legenda povestea cu zgiltiitul vaporului. Dar era doar inceputul. Pentru alea cinshpe minute de glorie pe internet se munceste o zi intreaga (nu eu), baietzii de la motoare (inca n-am fost in pintecele vaporului) si domnii de pe puntea de la mansarda, vaporul e tinut din friie, remorchere pe o parte si alta il imping literalmente ca sa tina drumul drept. Ajuns in fata portilor, asteapta cuminte deschiderea lor si apoi intra incetisor, cu apa dupa el, pina la portile urmatoare si asteapta sa urce, si urca, si tot urca pina iese sprintenel pe partea cealalta. Nivelul de apa intre canal si ecluze e intra-devar impresionant, dintre 2 nave aflate una jos si una sus la fel. Dupa Miraflores mergem spre Pedro Miguel. La Miraflores e instalata si un soi de tribuna unde vulgul casca gura la vapoare, pentru ei spectacoul tre’ sa fie mai impresionant, caut si eu sa urmaresc nava de alaturi pentru a vedea cite ceva. Totul e mare, imens, imi dau seama dupa furnicile de remorchere care ne insotesc, oamenii de jos, cocotata la etajul 9 sint mai aproape de cer ca niciodata. Aerul e umed si cald, noroc ca inaintam si avem un pic de viteza, asa ca devine mai respirabil. Trag concluzia ca in Panama oamenii traiesc din pescuit, pilotaj si comertul cu aparate de aer conditionat, sint peste tot !

Mai apar doi piloti (It’s your first time ?), mai pe seara apar si valizele unor colegi pierdute de americani, nimeni nu mai credea, pentru ca ploua atit de tare incit abia vedeam « botul » vaporului.

Mai stau treaza cit sa fac o poza cu Centennial Bridge, apoi trag un pui de somn, deoarece mai e cale lunga pina la Gatun, la coada de vapoare infrinate si cuminti, dar nerabdatoare sa dea bice cailor putere. Dupa ce trecem de Gatun o sa vad si eu care-i treaba cu vibratiile pe vapor, miscarile, clatineala si alte senzatii care ma departeaza de punctul G (ala de greutate !!!!).

De altfel, cum se inalta vapoarele si cit fum scot ele se poate vedea oricind pe internet, existind camere care transmit live si cu oaresce desincronizari care fac miscarile plutitoarelor si mai spectaculoase in timp ce traverseaza ecluzele. Nu stiu insa daca si crocodilii dau la fel de bine.

Despre mirifica viata pe vapor, in episodul urmator

 

Manhattan, dupa Totul despre sex

Imi rezerv dreptul de a povesti mai tirziu cum se leagana trebile pe nava, mai exact cind o sa ma dau cu vaporul prin Pacific.

Ieri am luat trenul spre New York, stiu ca suna ca o bita de baseball in cap, dar asa s-a intimplat! Am acostat la Newark, un port linga New York, am luat taxiul pina la gara (20 de dolari) si trenul pina la New York (cam 6 dolari dus-intors). Mai exact la Manhattan.

Nimic interesant de povestit despre calatoria cu trenul, doar ca nasa era o tanti de culoare care trecea printre rindurile de scaune (ca la noi la personal) cu miinile intinse si ne lua biletele “don’t be affraid, give it to mamma”, sincer mie imi era frica de supracontrol, dar se pare ca la ei nu exista asa ceva. In gara de la Newark n-am inteles nimic, nici o indicatie ca lumea, in fine, noroc ca eram cu un baiat care mai facuse traseul, pentru ca suta de kilo de la casa dadea prioritatii gumei de mestecat decit intrebarilor noastre “how much??” “eighty mdfmadsga” “aha” si am sperat ca o sa primesc totusi restul corect. Bun. Am ajuns la New York rapid, m-am gindit eu ca de 3 dolari nu puteam sa merg prea departe, si acolo am iesit fix linga Madison Square Garden, pe care l-am si tras in poze pentru iubitorii de tot felul de sporturi. Ce nu-mi dadeam eu seama inca e ca la New York, si mai precis in bucatica aia de insula pe care ma aflam eu, sint adunate toate cladirile celebre si bulevardele la care viseaza toata semintia feminina: Fifth Avenue si Broadway, cu reprezentantele tuturor marcilor stiute si nestiute, inclusiv MTV store, Virgin Megastore, sediul CNN, basca Central Park, pentru amatorii de natura si unde am vazut eu veverite cu tupeu.

Ca New Yorkul e asa si pe dincolo stie toata lumea. Eu cred ca e… prea mult. Zgiriie nori ce se pravale peste tine, parasutati linga cladiri din anii 20 (zic eu), clasicele caramizi afumate care se oglindesc in aluminiul si sticla reflectorizanta. Si toate una linga alta, nu e un centimetru sa respire liber, un fir de iarba, totul inghesuit matematic, ca parca mai bine ma simteam eu in Obor printre blocurile proletare decit la piciorul uzinelor de marketing din Manhattan.

Pe Broadway totul e tipator, ecrane gigant care ruleaza reclame peste reclame, cite 4-5 pe un bloc, afise peste tot, solduri (ei bine da, iar am avut bafta), oameni-sandvis sau mai bine zis hotdog, copii de mingi cu meniurile in cap care trag de tine sa intri in vreun restaurant si care nu mai cred in poanta “I don’t speak english” chiar daca (sau mai ales pentru ca) e spusa cu accent francez.

Ce-am sesizat din specificul local: nu o foarte mare densitate de obezi cum ma asigurasera altii, insa am vazut asiatici obezi!!! Asta chiar nu credeam ca se poate intimpla… Si am remarcat ca negresele, cu cit sint mai grase, cu atit sint mai agresive si isterice. Sticla de apa plata de 24 ofz ce-o mai insemna si asta, cred ca aproape juma’ de kil e 2 dolari, covrigul de care voi vorbi mai jos tot la fel, si multe oferte la restaurante de genul “halesti cit poti de 7 dolari”, dar pina la 11am, faza pe care am ratat-o, si am mincat un sandvis de 10 dolari, in parc. Unde am vazut, printre gratii si de departe, un urs polar lesinat de soare (ca n-am avut timp de vizitat gradina zoologica). Daca va intereseaza, la Biblioteca publica e deschisa expozitia French Art Book. Pe francezii cu care eram nu i-a interesat aspectul.

Mi-am umplut aparatul cu poze, asa ceva nu vezi inca in Bucuresti, si totusi… Nu sintem departe, daca stau bine sa ma gindesc semanam foarte mult. Ideea asta m-a pocnit in clipa in care am auzit 2 romance vorbind: “si cit ziceai ca a dat pe aia?” “cred ca vreo 40…” si pot sa demonstrez: Mc Donalds? Thank you, avem si noi, asijderea KFC, Burger King, Adidas, Puma, Nike (aici m-am enervat, ca o pereche de pantofi pentru bebelusi costa cit una pentru adulti), Gap, tarabe cu covrigi la coltul strazii (la ei se cheama pretzel, da’ e doar un pic mai mare decit brasoveanca noastra si cu gust de piine cu sare), cu gablonzuri, posete si cirpe ieftine (un fel de 8 martie generalizat), trafic ca la balamuc (pe la ora 13 baietzii de la NYPD mergeau in gasca la masa, cu masinile urlind din sirene, ofcourse), oameni alergind ca naucii pe strazi, chiar la ora 18 (ei, la punctul asta noi avem oleaca de lene balcanica in nadragi…) – moment in care strazile se umplu brusc, flux si reflux in fata magazinelor si metrourilor, shoppingul a devenit sport national la americani, baseballul fiind detronat de mult -, mult praf, ambulante urlind, taxiuri galbene pe care le agati direct din strada, homelesi peste tot (cea mai tare pancarta era ceva de genul “dati-mi bani ca vreau sa ma imbat si ma care acasa la ele 2 femei care sa-si faca poftele cu mine”, pacat ca n-am fost prompta si n-am cotizat, ca merita!), 6 tricouri cu “I love NY” in toate variantele la 10 dolari, 3 caschete NYC la 10 dolari, pe cind in magazine am vazut caschete si la 34 (bine, ca a doua era la jumatate de pret si ambele de firma).

Si cea mai tare chestie, in caz ca nu v-am convins pina acum, e gura de canal pe care scria ROMANIA si pe care am imortalizat-o pentru eternitate. Asa am ajuns eu la concluzia ca New Yorku’ pentru noi este Romania doi…

Nu mai spun ca, pina la urma, cea mai tare distractie a fost sa-i aud pe taximetristii negri si obezi by default exclamind, auzind ca sintem francezi: “French?? Zidane??!! Hahahaha”. Parca mi-a mai venit inima la loc. Sa mai moara si capra vecinului.

 

Viata pe vapor (pupa-prora si de la babord la tribord)

 

Regula numaru’ unu: descalta-reeeeea! Aici toata lumea se descalta, de la vladica la opinca. Mai rau ca acasa la romani (dar si la altii cu civilizatii mai dihai ca a noastra): la intrarea pe mocheta se scot pantofii din dotare si se ramine in ciorapi sau nu, dupa posibilitati. Nu se aduce uleiu’, prafu’ sau alte impuritati pe covor.

Regula numaru’ doi: se maninca la ore fixe, afisate pe usa salii de mase, conform cu programul bucatarului, ca e si el om, regula mai putin valabila pentru micul-dejun si Comandant cu tot neamul lui care impreuna maninca cind vrea muschii lor.

Regula numaru’ trei: ierarhia trebuie respectata, cu toate drepturile si indatoririle ce decurg. Restul lumii nu prea are voie sa-l tutuiasca pe Comandant (in afara de secund si o mare parte dintre ofiterii francezi care-l cunosc mai din vechi), care are locul rezervat in capul mesei, i se patreaza papa bun si in cantitati mari etc. Acuma despre indatoriri: in sensul ca tre’ sa-mi pastrez rangul, sa nu stau la glume cu toata lumea, sa nu fac cu ochiu’ la tailandezi si nici sa zimbesc la filipinezi. Adica bonjour si comment ça va cu ofiterii francezi, noroc ca avem un roman la bord, dar cum e seful peste ingineri, am dreptul sa-i vorbesc J Filipinezii sint ca niste copii, rid tot timpul si din orice, inteleg engleza mea cirpita, iar cind nu ne intelegem aratam cu degetele (sa ma ierte mama)! Acuma, de unde naiba sa mai stiu eu cum se spune la vinata in engleza??? Mergem in camera frigorifica si aratam! Ma refer la bucatar si la ajutorul de bucatar (care e si menajera noastra), de altfel niste draguti care ne rasfata. Pentru toata lifta asiatica eu sint „ma’am” si sotul meu e „captain”, nu mai e barbata-miu.

Acum sintem in perioada in care schimbam ora in fiecare zi practic, si vom culmina prin a sari ziua de 20 august, dupa care vom fi inaintea orei europene (in acest moment sinteti cu 9 ore inainte, situatie care va dura pina mine).

Viata e ingrozitor de monotona, si daca nu-ti faci un program zilnic ai toate sansele sa o iei razna: practic peisajul e acelasi, vibratiile motoarelor la fel (se mai condimenteaza din cind in cind cu miscari de balans din cauza hulei, un fel de cutremur maricel, din toate sensurile si care dureaza ore in sir). Lucrurile se schimba atunci cind vaporul intra in port, toata lumea e consemnata la locul de munca, turele dispar, se munceste nonstop ca-i noapte, ca-i zi, in schimb vaporul e nemiscat ! E aproape ca si cum am fi pe pamint.

Deci dimineata micul-dejun dupa care plaja, o ora si jumatate, cit nu prajeste soarele prea rau, apoi un film sau o jumatate de film pina la ora mesei, dupa care un alt film sau restul filmului de mai devreme si sfinta siesta. Mai pe dupa-amiaza plaja si o ora pe bicicleta medicinala, pentru a da jos chinezariile si frantuzismele acumulate peste zi, eventual ingrosate cu niste inghetata americana, uneori un iaurt american (Stonyfield Farm, nu prea grozav, care se afla in plina promotie de capace). Seara iarasi masa, apoi film sau film-film, daca inca n-am adormit, sau lectura, apoi somn. Acum sint in plin apogeu culinar, ma gindesc ca daca cineva vrea sa se certe cu mine definitiv n-are decit sa ma invite la un restaurant chinezesc. N-am gustat inca (si nici n-am de gind) untul de arahide si siropul de artar de productie americana, care sint facute in intregime din porumb. Om minca noi mamaliga, dar nici chiar pe piine!

Bineinteles ca la inceput am fost foarte surprinsa si mindra de mine sa vad ca n-am rau de mare! Aiurea, era doar inceputul. Cind am urcat pentru prima data pe vapor, acesta era in „mouillage” (scriu in franceza in speranta ca ortografia bate fonetica), adica in rada, ancorat undeva la intrarea in portul Balboa (Panama) si totul era foarte… static! Raul de mare incepe odata cu hula (un fel de valuri care lovesc succesiv vaporul, valurile fiind resturile unei furtuni indepartate), care da miscarile gen cutremur, mai ales in timpul radei. Am petrecut o noapte asa, e groaznic, si daca se mai busesc si containerele intre ele esti in plin spectacol tactilo-auditiv. Cel mai greu e ca nu se poate dormi in conditiile astea, eu macar recuperez ziua, dar proletarii de aici tre’ sa se tina de program, nu e vesel de loc…

Drumul catre port e cu adevarat fascinant. Vin pilotii pe vapor (am cunoscut in special batoze americane, cu umor american si replici americane „welcome to New York” pe post de la revedere, faimosul „first time here?”, apoi unul latino scos parca din telenovele) si ghideaza vaporul printre alte vapoare spre port sau ecluze (in cazul canalului Panama): 30 la dreapta, 10 inapoi, stai, da-i drumul si altele asemenea (am pus si eu mina pe cirma si cred ca mai tremur si acum de emotie) si tot asa timp de mai multe ore (pentru canal operatia dureaza 12, 14 sau 16 ore pina la oprirea motoarelor). Gararea propriu-zisa e spectaculoasa, in marsarier, vaporul e pur si simplu lipit de ponton, ajutat fiind din lateral de remorchere pentru a avansa corespunzator.

Apoi urmeaza descarcarea si incarcarea containerelor, macaralele uriase defileaza la un metru jumate de geam, intr-o dimineata am facut chiar plaja printre containere zburatoare, doar nu era sa ratez soarele de Newark. Si asta se intimpla nonstop, uneori o zi si jumatate, pina cind vaporul e incarcat, deci gata de drum. Nici acum nu mi-e clar cum stiu oamenii aia ce sa ia si unde sa puna, desi mi s-a explicat ca totul e computerizat, tot nu pot sa inteleg cum stiu Doreii macaragii si americani ce sa faca (mai ales de cind am aflat ca au scos din priza niste containere-frigidere cu mult timp inainte de descarcare!). Care-i treaba cu ecluzele si ce vrea ele am inteles pina la urma, dupa multiple explicatii.

De doua zile e urit, cerul e innorat si prin urmare nu mai pot sa fac plaja. Inaintam spre nord, asa ca e din ce in ce mai racoare, ceea ce va doresc si voua.

Dintre distractiile si senzatiile tari de pe vapor amintesc simularile de orice, care incep prin alarme si atunci stiu ca tre’ sa urc la pasarela unde ori stau cuminte, ori cobor pe vreo punte, imi pun vesta de salvare si ascult explicatiile despre cum ma salvez in caz de orice. Ar mai fi liftul, alta chestie tare, mai ales ca stam undeva pe la etajul 8. Evident ca se zgiltiie din toate incheieturile, si, cum e metalic, sunetele sint pe alocuri infricosatoare, dar scuip in sin, Doamne ajuta, si ajung! De altfel, evit cit pot folosirea lui…

Dupa cum spuneam, sintem in plina perioada de schimbare a fusului orar, adorm pe la ora 21 dupa ceasul de pe perete, ceasul biologic habar n-am cit mai e, am un ceasornic fixat pe ora Romaniei, dar e irelevant, pentru ca nu mai functionez de mult dupa orele Europei. Am aflat ca in curind ne vom trezi pe la ora 4 dimineata si va fi lumina, cu cit ne apropiem de Japonia, unde ziua e foarte lunga, poate asta e explicatia pentru boom-ul lor economic, muncesc zi-lumina si la propriu.

Oamenii par a nu avea probleme, insa sint foarte singuri si evita sa vorbeasca despre viata de acasa, cele mai multe discutii se concentreaza in jurul muncii, chiar si la masa, nimeni nu spune „ce-as face daca as fi acasa”, duminica elevii pregatesc ceva bun de mincare (ieri am avut banana split, duminica trecuta clatite, iar duminica viitoare nu va exista pentru noi!).

Nu exista alcool pe vapor, doar o bere fara alcool, deci fara gust, Cola din Hong Kong, Fanta arabeasca (cu o culoare si un gust diferite), Sprite (n-am gustat, nu stiu de unde vine), apa plata la sticla – Bonaqua, va mai amintiti de marca?? Doar ca apa asta vine din Hong Kong si are gust de sulf-, sifon (soda water) la cutie – la fel de proasta. De altfel, pe vapor apa e fabricata din apa marii si depinde de temperatura acesteia, asa ca pina mai ieri nu am stiut ce-i aia apa rece de la robinet (ce bine ca avem frigider in cabina)! Legumele nu au nici un gust, cam toata mincarea ne vine acum din Statele Unite, nici nu-mi vine sa mai maninc, doar fructele vin din Panama si sint extraordinare (papaya, ananas, mango…).

Cam asta ar fi viata pe vapor, nimic spectaculos dupa ce intri in ritmul ei, care ramine totusi agitat si la figurat, dar mai ales la propriu pentru mine…

Care-i treaba cu orele in afara ceasului

Stiu eu ca sinteti doamne si baietzi umblati sau cel putin cititi, ca in Romania ora se schimba de 2 ori pe an, o data inainte si o data (surpriza!) inapoi, ca ati fost poate unii in afara tarii si a trebuit sa dati piept cu decalajul orar, sau macar ati vazut filmul “Lost in Translation” (ala cu Bill Murray care cica nu poate dormi pe motiv de aterizat in China, sanki, avea mustrari de constiinta artistica ca trebuia sa filmeze pentru o reclama de 2 lei vechi), ei bine, toate astea nu-nseamna nimic fata de schimbatul orei pe un vapor care traverseaza fusele orare ca pe casutele de la sotron.

Totul a-nceput bine, ajunsa in Panama am realizat ca am petrecut o zi de 34 de ore, uau, super, cool, ce tare sint, de atita cascat gura in stinga si-n dreapta am uitat ca tre’ sa mai inchid ochii pentru un pui de somn. Apoi a urmat o ora inainte si-napoi, in State, nimic deosebit, doar ca mi se parea pacat ca e seara deja la ora 20, bastinasii nu profita deloc de vara… Ce-i drept, se duc mai devreme in club, e totusi si justitie pe lumea lor.

Adevarata aventura incepe insa in Pacific, cind zi de zi se schimba ora. Ora 2 noaptea devine 1 si tot asa, si tot asa, si tot asa, si-asa, si-asa… pina cind nu mai stii care ti-e ceasul biologic, daca vrei copii, citi ani mai ai, daca e normal sa-ti fie foame sau somn, daca e logic sa vezi soarele sus la ora 5 dimineatza, daca ai vedenii cind ceasu’ de pe perete arata numai ora 4 si te intrebi daca e de fapt ora 16, sau cind acelasi soare sta fix in virf toata ziua apoi coboara vertiginos spre orizont, daca luna a gresit sau nu cerul cind s-a cocotat sus la 10 dimineata sau alte bizarerii de acelasi gen.

La toate astea se aduna fel de fel de povesti ciudate despre fusele (sau fusuri, cineva sa ma opreasca) orare, cum ca in China, cit ii ea de mare (se intinde pe 4 fuse orare) e aceeasi ora de la stinga la dreapta si de sus in jos, cum ca vecini de insula in acelasi arhipelag carevasiza (pe undeva prin Oceania) au o diferenta de aproape o zi intre ei – aici vestea buna e ca se pot comite de 2 ori acelasi chefuri, incepind cu botezu’ si terminind cu Anu’ Nou, adicatelea mergi o suta de metri mai incolo si nici nu te-ai nascut inca (aici recomand a se citi “Insula din ziua de ieri”, de Umberto Eco).

Si totul se trage de la ereticul de Galileo Galilei, care n-a lasat Pamintul fix in centrul Universului cum ar fi vrut Biserica (fiind si el baiat cult si citind clasicii in domeniu), asa ca Soarele musai lumineaza Pamintul in mod rasist si descriminatoriu, unii avind soare cit nu pot duce, altii numai pe sponci, iar marinarii, care sint natia nefericita din aceasta fraza complexa (pasagerii fiind inclusi) au parte de programul solar cel mai capricios din cite exista.

Eppur si muove, ai, tataie?? Si inca cum! Aici ma refer la vapor, caruia i se rupe ca proletarul mai cu seama asiatic, care a tras la bidinea sau la fringhie toata ziua, tre’ sa-si refaca celula nervoasa pentru o alta zi intelectuala. Nu se jeneaza si vibreaza incontinuu. Iar vibratiile acestea au efecte perverse: intr-un colt ascuns si prin urmare greu detectabil ceva scirtiie, pacane, biziie, murmura, cotcodaceste exact cind ti-e somnu’ mai dulce si visele mai roz… De aici si adaptarea vaporului la mediu, cu usile care se intepenesc in dispozitive speciale atunci cind sint deschise, cu veioze, calculatoare, imprimante fixate pe birouri in cuie si fringhii, cu sertare care nu se lasa scormonite din prima, avind un clenci dedesubt, dar si a omului: in unghere nebanuite si in mod normal neatinse de privire, sint infundate ghemotoace de hirtie, scobitori, fisii de scotch si alte obiecte care-si descopera vocatia antifonica (periute de dinti, lingurite, etc).

Asa ca la toamna, cind o sa apara toate Escele pe televizor cu prompterul ingrijorat ca se schimba ora, o sa privesc ceasu’ european cu dispret: numai de atit esti in stare??? Valabil si pentru urmatorul cutremur mai mic de 5 grade.

Made in Japan, adica pe vapor

Nimic despre Japonia. Nu povestesc nimic, pentru ca n-am ce. Domnii acestia de culoare galbena si cu ochii presati nu mi-au dat voie sa ies de pe vapor, adicatelea sa calc pamintul lor sfint, ca in apele lor teritoriale sint deja (oare apa am voie s-o trag ??).

Evident, nu mi s-a dat nici o explicatie pentru interdictia de a parasi vaporul, poate pentru ca in capul lor « pasager » primeste « clandestin », poate cred ca romanii sint lesinati sa emigreze in Japonia, si fac orice pentru asta, se casatoresc cu un marinar care are sanse sa ajunga in Japonia si care eventual ii poate imbarca cu el ! Asta da strategie….

Oricum, m-am hotarit. De-acu’ inainte, la vederea blitzurilor nipone, le stiti, rivalizeaza cu nocturna de pe stadion, o sa ma incrunt si eu ca Ilarion Ciobanu : « Ce cautati, mai domnilor, in muntii nostri ? »

Dixit.

Shanghai, intre doua ceruri

 

Pentru ca, apropiindu-ne de port, ne-am aflat intre doua ceruri: de-o parte stelele cu nevazuta, pentru Europa, constelatie a Sagetatorului, iar de alta norii brazdati de fulgere. Pluteam dinspre lumina instelata a marii spre intunericul furtunii de pe coasta, croindu-ne drum, impotriva curentului si printre zeci de vapoare si barci ale pescarilor, catre “vaporuta” delimitata de lumini verzi si rosii si de-acolo catre riul care ne duce in port.

Shanghai, cel mai mare oras din lume, cu o populatie cit Romania fara capsunari.

Noaptea, marea e ca un munte pe care-l urci, si cu cit te apropii de virf vezi luminile dincolo de el. Ca e un oras, ca e un vapor, luminile apar mai intii abia deslusite, o unda difuza in linia orizontului, apoi din ce in ce mai puternice si conturate. Lumini albe, rosii si verzi. Rosii pentru babord (stinga vaporului) si verzi pentru tribord (dreapta), ocazie ca sa inventez o regula pentru faimoasa prioritate de dreapta care exista, intru stingerea ignorantei mele, si la vapoare: daca vezi rosu, adica vapor care vine de la dreapta, apesi frina si-l lasi, tata, sa treaca. Daca iti arati tu luminile verzi, ceilalti trebuie sa te lase sa treci, exceptie facind chinezii pe care nici macar nu poti sa-i porcaiesti ca ti-au taiat fata, ca oricum nu vorbesc engleza si consumi undele hertziene degeaba.

Pilotul a ajuns la bord intr-o pilotina, adica un fel de ricsa fata de convoiul de camioane pe care-l avem noi. Pilotul, chinez bineinteles, in uniforma si fumind ca un turc, ne ghideaza intr-o engleza imperceptibila, printre vapoarele care trec atit de aproape de noi incit comandantii si-ar putea da mina, daca n-ar fi obligati sa ramina lipiti de radare, GPS-uri, telefon si tigara care parca nu se stinge niciodata. Siruri indiene de vapoare, de o parte si de alta, campinguri de vapoare in zare ce-si asteapta intrarea in port, pe astea le recunoastem dupa luminile aprinse pe fiecare centimetru patrat, barcute sinucigase de pescari cu testamentul la zi si altele pe care binoclul nu le-a putut cuprinde.

Chinezii mi-au acordat shore-passul, adica permisiunea de a iesi pe uscat, nu ma asteptam de la un refuz din partea fostului stat “vecin si preten”, numai ca nu am avut cind sa cobor, pentru ca am parasit portul la ora 12, dupa 8 ore petrecute aici, pe care in mare parte le-am dormit.

Asa ca plecam, iarasi intre doua ceruri, cel de deasupra noastra minios, degraba varsatoriu de ceata si ploaie cu polobocul, iar cel de la orizont senin si altruist, astfel ca vapoarele din zare par a pasi pe un podium azuriu inainte de a-si pune bocancii pentru a nu se murdari in morirla fluviului imens (Fluviul Galben?) pe care navigam (cre’ca vreo 5 Dunari una linga alta). De-a lungul calatoriei mele am vazut ape in toate nuantele, de la albastrul cel mai pal, trecind prin verde, pina la negru petrol. Aici insa apa e galbena, o fi probabil marturia inundatiilor care s-au abatut peste China in ultimul timp.

Valize plutitoare inca nu am vazut, asta daca nu pun la socoteala barcutele lor de buzunar.

 

Scaldatul interzis

Toate lucrurile bune au un sfirsit, ca daca dureaza prea mult isi pierd orice farmec. Asa e si cu aceasta calatorie, se termina pentru mine inainte ca vaporul sa refaca traseul in sens invers.

Miine vom debarca la Hong Kong, astazi sintem aproape de Yantian, in curind aruncam ancora aproape de tarm si deseara speram sa iesim la plimbare in port, impreuna cu romanul nostru.

Asadar ma pregatesc sa-mi parasesc palatul plutitor (cam 300 m lungine / 30 m latime / aproape 15 etaje de bloc inaltime), cu cele aproape 1500 de fotografii facute, bronzul la purtator (o culoare pe care nu am avut-o niciodata, rodul a multe zeci de ore petrecute in soarele de 30 de grade si aer umed), tricoul cumparat de la New York (singura cumparatura facuta pina la marele complex Europa din Hong Kong, ca sa vedeti cit timp de shopping si de betie mai au marinarii din ziua de azi) si lucruri extraordinare vazute si traite, pe care poate n-am avut timp sa le descriu. Ce m-a impresionat cel mai mult: lumina fosforescenta si valurile din jurul vaporului, intr-o noapte intunecata, minunatia fiind datorata unor microorganisme care vietuiesc in apa; cele doua ceruri chinezesti, vizibile si ziua; romanii pe care-i auzeam in walkie-talkie la Yokohama, imi pare rau si acum ca nu i-am contactat; valurile ce parca intrau in cabina, intr-atit de mare era gradul de inclinare al vaporului in anumite zile furtunoase….

Inchei aici Jurnalul de bord, dar nu si suvoiul de impresii, ca mirarea inca nu s-a terminat.

Colentina, Piata Sudului, Rahova, Ferentari, Yantian

Stiu ca am zis ca nu mai fac, dar nu ma pot abtine!! Am fost aseara in vizita la chinezi, pe la 11 noaptea, cind am primit permisiunea sa iesim pe uscat. Adica am trecut pe linga teancurile de DVD-uri piratate cu filme trase direct din cinema, laptopuri, aparate de fotografiat aterizate pe punte, si-narmati cu carduri de acces (aici exista carduri magnetice !) trecem printre stilpi ca in magazine, marfa e inregistrata, la poarta portului oricum pasapoartele noastre sint fotografiate (probabil sa nu le falsificam pe drum sau in caz ca le inecam in bautura).

Nu ca stau eu in Primaverii, da’ Yantianul vazut noaptea seamana ca doua picaturi de apa cu acele cartiere bucurestene enumerate mai sus. S-ar putea totusi sa ma insel si sa supraestimez orasul oriental, dar noaptea toate pisicile sint negre si toti chinezii galbeni.

Si-ajungem noi si in fata lantului de restaurante chinezesti, adica un soi de bodegi cu iesire la strada, lautari de nunti cu repertoriul ca un meniu scris prost in engleza, ne asezam la o masa, eu nu-nteleg de ce are numarul 208, probabil ca sint numerotate toate mesele de circiuma din oras, dar asta nu-i nimic, trebuia numai sa comandam. Si cum sa comanzi la o hoarda de chelneri-spalatori de vase-macelari de peste (eram intr-o crisma pescareasca) care nu vorbesc engleza?? Noroc ca marinarii stiu cum se spune “bere” in toate limbile. Am zis bere?? Am vrut de fapt sa spun ceai cu 3,1% alcool, numai bun sa pastreze abnegatia si spiritul cetatenesc ale fruntasului proletar si tovaras chinez. Noroc ca principiul “aratat cu degetul” (desi mama spune ca nu e frumos si imi da iarasi peste mina) functioneaza aici, avind in vedere ca marfa e la vedere, pestisorii (unii de juma’ de metru lungime) plutesc serafic in acvarii, tot felu’ de bestii ale caror nume in limba romana zace in DEx, nu inoata in Marea Neagra, raci, creveti, arici, pisici si alte animale pe care le stim de pe Discovery si din retetele din Unica. Deci mergem, aratam cu degetul si cu miinile cam cit sa fie, baiatu’ cu sort scoate condamnatul (sau condamnata, ca n-am stiut niciodata sa-i discriminez sexual), ii da un polonic in cap, il pune in galeata si galeata pe cintar. Chelnerita care se ocupa de noi (pina la sfirsitul serii am o revelatie: nu sint chiar identici chinezii astia) ne aduce beri, ceai (de-adevaratelea), aperitive : alune de-ale lor si picioare de gaina (zic si eu asa, puteau fi de cocos, curcan sau bibilica) fierte, sa fie la ei, am vazut o fata mincind niste labe imense si negre si mi s-a intors instantaneu stomacul pe dos. N-apucam sa bem o gura doua de bere ca reumple paharul, oare la ei nu functioneaza principiul “pin’la fund”? Pina ne vine noua mincarea (cochilii, arici de mare, creveti prajiti) au timp sa manince doua rinduri de mese de personal, Doamne ce de orez mai maninca cu betele alea !!! Gust din toate, dar cu mare stringere de inima din oul centenar (mi se explica) si intr-adevar are inele de culori diferite, ai zice scoarta unui copac tratat cu C12. As vrea sa maninc pepene, da’ nu stiu cum sa cer, si dupa ce am intrat in bucatarie in speranta ca am mai putea arata cu degetu’ (scuze) cam ce-am vrea, ies usor ingretosata (astia n-are Sanepid, nene ?) si renunt. Noroc ca la sfirsit, cind cerem nota, vine si pepenele, probabil din partea casei. Ei, acu’ tre’ sa mai si platim, armata de chelneri care se aduna in jurul nostru (era chiar atit de evidenta intentia noastra de a fugi fara sa achitam??) se uita neincrezatoare la dolarii nostri, degeaba le scriem pe hirtie ca 1 dolar egal 8 de-ai lor (cre’ca yuani), ntzzz, cardul Visa e invirtit printre degete, probabil ca neam de neamu’ lor n-a vazut…. Da’ daca stau sa ma gindesc nici in Bucuresti nu prea poti plati cu cardul in circiuma. Am avea de platit cam vreo 80 de dolari, mi se spune ca e ok pentru minunatiile care se digera acum in stomacele noastre. Intr-un final reusim sa schimbam banii, un cuplu de la masa de alaturi verifica bancnotele pe sub masa, ia uite nomenclaturistii, zic eu, aici incluzind si puradeii de sefi in masini occidentale iesiti in gasca si toale de Europa la birt, garindu-se pentru doua minute in fata restaurantului, ca sa produca invidie la clasa muncitoare.

Fetele chelnerite, ca fetele, chicotesc pe linga cadetii francezi care fac poze cu telefoanele mobile, ce sa zic, parca n-ar fi China mama mobilelor, pina si cel mai amarit docher are ditamai celularu’, da’ ele tot se hlizesc cind le fotografiez si-mi zic tot felul de lucruri, presupun eu, dar nu le inteleg si mai ales nu stiu cum sa le fac sa inteleaga ca nu inteleg!

Dupa care ne-ntoarcem pe vapor in virful picioarelor, nu mai povestesc cum rideau chinezii din noi in naveta portului cind am crezut ca rateaza statia din fata vaporului, cum circula ei in toate sensurile pe toate benzile etc.

Asta a fost. Acum parasim Yantian-ul pentru Hong Kong.

 

Hong Kong din tei sau Dragostea din Hong Kong

Pentru ca nu se putea sa nu dau peste Ozone tocmai la Hong Kong, intilnire de gradul trei care m-a marcat intr-un asemenea hal incit am facut urgent o poza cu buticul din care se revarsa melodia cu pricina. Asta e mina destinului, sint intilniri de la care nu putem lipsi, chiar daca pentru a le onora trebuie sa facem ocolul Pamintului la propriu.

Revin mai jos la imnul international anonim (zic asa pentru ca, dintre cei intrebati, nimeni n-a fost in stare sa-mi spuna in ce limba se cinta mai ahuuu mai ahaaa), pentru ca acum simt nevoia de a povesti cum s-a petrecut intrarea in portul Hong Kong, la fel de geniala ca si celelalte din China, adica rada in timpul zilei si acostare pe intuneric, ca operatiunea sa fie mai palpitanta si pilotul mai isteric. Despre caldura nu mai zic nimic, ma astept deja la tone de pietre indreptate spre mine, in schimb circulatie mai haotica nici la mine in intersectie la Lizeanu n-am vazut (sau in general pe Mihai Bravu unde cel mai in siguranta ma simt in metrou). Aici regula de baza e legea junglei coroborata cu egalitate dar nu pentru catei, adica daca esti mic, pui sirena pe mute si te fofilezi pe unde poti, ai grija insa la curentii pusi pe liber de magaoaiele pline de containere. Asa am avut eu parte de senzatii tari vazind o barcuta depasindu-ne pe la spate, credeam ca am prins-o in elice, dar nu, la un moment dat a iesit victorioasa pe partea cealalta. Ziceam eu bine intersectia de la Lizeanu, ca acolo nu prea vezi semnalizare dreapta-stinga, tre’ sa dai cu banu’ sa ghicesti care unde o ia, asa cred ca fac si chinezii dusi cu pluta prin portul din Hong Kong, de-si iau fata sau spatele unul altuia intr-o gramada vesela si intraductibila. Ne-am parcat si noi in spatele altui vapor, apoi pilotul nemultumit (de munca lui, presupun ca-si pregatea autocritica) i-a zis sotului comandant da-te 3 metri mai in fata, pen’ca riscam sa pupam prora vaporului din spate sau in cel mai bun caz sa ne incurcam parimele, situatie de care imi dadeam seama pina si eu, calita dupa atitea parcari prin cite trecusem. N-am avut voie sa vad spectacolul de la fata locului, adica chiar din partea din fata sau din spate, pe motiv ca e periculos, poate data viitoare. Apoi ne-am pus lacatele pe valize si am asteptat agentul care n-a avut inspiratia sa faca o copie dupa actul meu de identitate francez si a trebuit sa mai stam o jumatate de ora peste program pina am transmis un fax la Biroul de Imigratie etc.

Cu o seara inaintea hitului international deci, a trebuit sa facem fata unui receptionist cam ingust la minte care nu inregistra faptul ca noi NU aveam pasapoartele la purtator, fiind retinute peste noapte la deja pomenitul Birou de Imigratie. Dupa ce ne-am enervat suficient pentru ca trebuia sa lasam o garantie care depasea pretul camerei, am reusit sa ne intelegem cu alti 3 receptionisti care veneau cu variantele lor de explicatie, ne-am preluat cartelele magnetice si am urcat la etajul 23. Sticla de un litru juma’ de Evian in camera costa doar 6 euro juma’.

A doua zi, dupa lungi preumblari printre tarabe si tarabute (remember piata Cringasi ? ce vremuri….), dupa cele 30 de secunde de reculegere in memoria Ozone, ne revarsam in cartierul indian, pe strazile cu magazine discount, poate ca asa arata angroul Europa in versiune oras, vinzatorii te trag de mineca si-ti propun oferte care mai de care; atentie la ce cumperi, mai bine compara preturile in mai multe magazine si alege mai tirziu, in speranta ca vei regasi magazinul cu oferta cea buna si mai ales nu te lasa atras in plasa vreunui croitor. Caldura mare, nenica, pe strazi vezi tot felul de umbrele (care la noi ies de obicei pe ploaie) la purtator, la orice ora e full, de parca oamenii astia n-ar munci.

Prima zi e dedicata cumparaturilor asa ca ne preumblam pe strazi identice si cautam cadouri in piata de noapte, pe Temple Street, chinezarii ca sa ne creada familia ca am fost in China.

Pe strazi mai circula si masini, de regula pe stinga, ca la englezi, prin urmare volanul e pe partea dreapta, chestie care m-a tulburat atit de mult ca nu mai stiam unde e locul mortului.

Dupa autobuzul hotelului dorim sa incercam si alte senzatii tari, asa ca luam metroul. Sint doar citeva linii, fiecare sens e numerotat ca sa fie totul mai clar, in metrou traseul e afisat deasupra fiecarei usi iar statiile sint reprezentante de beculete care se aprind, mai simplu nu se poate. Nu dai buzna in metrou imediat ce ajunge in statie, pe motiv ca sint usi de sticla ce culiseaza mai intii intr-o parte si alta si mai apoi se deschid si usile metroului lung cit o zi de post atit la propriu cit si la figurat. Daca esti orb ai incurcat-o: tichetele se obtin doar de la masini automate si se pastreaza pina la sfirsitul calatoriei cind vor fi inghitite de masinaria care te lasa sa iesi din metrou. Daca ai reusit sa iesi din metrou (nu uita sa ceri ghidul cartierului la Customer Service, tot acolo schimbi si banii daca nu ai monedele necesare pentru distributorul de tichete), sigur dai peste una din sutele de pasarele aeriane (nu zburatoare). Noi am nimerit hotelul, a treia oara chiar din prima (bine, am trisat putin, ca era noapte si se vedea firma luminoasa de la o posta), dupa ce ne-am ratacit putin printre strazi si cladiri trase la xerox, pe fiecare strada existind o biserica sau scoala catolica. Hotelurile incep cam de la etajul 3, pina acolo sint parcari si centre comerciale. Pe strazi nu prea vezi masini parcate, in afara taxiurilor si autobuzelor (n-am vazut in viata mea asa o mare cantitate, cre’ca sefii de Ratb ar putea sa implementeze cu succes modelul chinezesc). Zgirie-norii lor musai ca au parcari subterane (supraetajate am vazut, chiar si pentru autobuze), altfel nu vad cum s-ar volatiliza masinile peste noapte ca sa reapara a doua zi.

De mincat am mincat intr-o crisma pe care am gasit-o pe traseu, ne-am propus sa mincam o supa si sa ne refacem mai tirziu intr-un restaurant. Aici tot meniul afisat pe pereti era scris in chineza, am descifrat si niste cifre arabe, probabil preturile, si am avut noroc sa dam peste o chelnerita care vorbea doua boabe de engleza si care a avut amabilitatea sa ne aduca un bol cu supa ca sa ne dam seama daca asta vrem cu adevarat. Normal, paharele de ceai din partea casei sau nu, ca cine intelege ce scrie pe nota lor de plata!?

Si asta nu-i nimica.

A doua zi ne-am deplasat in metrou, ca eram tata si mama lui, pe insula Hong Kong, noi fiind cazati pe continent. Sa vezi acolo zgirie-nori, pasarele (tot nezburatoare), trafic nebunesc, sediile tuturor bancilor din lume (alea care conteaza), sa tot stai gura casca si cu capu’ dat pe spate, in speranta c-o sa vezi virful multietajatului. Multe autobuze chiar si tramvaie cu doua etaje, cel superior fiind inchis sau descoperit, dupa o logica pe care nu am prins-o. Pentru o viziune completa asupra Hong Kong-ului si o panorama pe masura, am urcat pe Peak, adica in virf, cum ii spune si numele. Pentru aceasta trebusoara am luat tramvaiul funicular, motiv de mare mirare la contactul vizual cu cladirile inclinate spre 45 de grade, pe vapor n-am trait asa ceva, a trebuit sa ma catar in virful muntelui chinezesc ca sa vad cum e. De atita caldura vedeam orasul ca in ceata, adica partea building a insulei si un pic de mare cu ambarcatiunile de rigoare. Coborirea a avut si ea farmecul ei, noi plasindu-ne in primul rind, in spatele vatmanitei care-si contabiliza chenzina, iarasi turnuri din Pisa si senzatii tari, aparate de fotografiat care mitraliau tot ce misca (un fel de a spune), Muzeul figurilor de ceara al lui Madame Toussaud pe care l-am ignorat pe motiv ca noi avem originalul la Paris, i-am vazut totusi pe alde Bruce Lee si Jackie Chan, apoi autobuz supraetajat (cu gindaci clandestini) si directia Aberdeen ca sa vedem celebrul restaurant plutitor prezent in mai toate filmele celor doi super-actori mai sus mentionati. Evident, pentru ca e mai ieftin transportul in comun decit burghezul taxi, ca peste tot, in schimb taximetristii nu sint ranchinuosi si ne indicau autobuzul cel bun exagerind fireste durata calatoriei.

Bineinteles ca nu am ajuns chiar unde voiam, dar tot am avut parte de shopping si de o bodega unde am mincat bine, spre surprinderea mea continua, poate ca asta e paradoxul chinezesc: cu cit e mai murdar restaurantul, cu atit mincarea e mai buna. Sfat: oriunde ati fi in China, nu uitati sa aveti la purtator un sul de hirtie igienica, asa cum am vazut eu pe masa unui concetatean de-al lor, servetele pe masa nu exista, la buda hirtia e optionala, in schimb, fratilor fumatori, in sfirsit am invins: un restaurant ofera spatiu (atentie mare!!!) pentru nefumatori, doar daca are mai mult de 200 de locuri, ceea ce presupune un oarecare efort, asa se face ca intrebarea „se fumeaza aici?” e superflua, tre’ sa treceti fara menajamente la „o scrumiera, va rog”. Si-am mai vazut o alta chestie care in Europa tine de antichitate (exceptie facind club Fire si Vama Veche): in toaleta exista scrumiera!!! In schimb este absolut interzisa consumarea de bauturi si mincare in mijloacele de transport in comun, cred ca se pedepseste mai dur decit fumatul.

Am ajuns si la celebrul restaurant, dupa un templu si o alta calatorie cu autobuzul, acoperit de data aceasta, agrementata de un incident cu un alt autobuz cu un gabarit la fel de depasit, care s-a soldat cu o discutie (amiabila? injurioasa? politicoasa? revolutionara?) intre cei doi soferi, am sarit la timp din autobuz, ne-am plimbat pe faleza si-apoi ne-am lasat convinsi de un taxi plutitor sa ne plimbam pe canal. Astfel am avut o viziune circulara asupra restaurantului plutitor (nu se poate sa nu-l stiti, se numeste Jumbo), din fata liceu din spate ghetou, si am cunoscut cartierul la fel de plutitor al pescarilor (am presupus eu): adica oameni care traiesc cu catel (am vazut vreo 2 exemplare) cu purcel (mai degraba ghivece de flori pe care ghidul nostru ni le arata foarte incintat) pe ambarcatiuni mai mari sau mai mici. O alta solutie de importat pentru eradicarea crizei de locuinte. Am vazut de asemenea si singurul exemplar ramas din barca lor traditionala cu pinze.

Inapoi la hotel, la un restaurant pe care ni l-a indicat un receptionist ca fiind bun „in afara de restaurantul nostru, ofcourse”, unde am avut nefericirea sa comand acelasi fel de mincare ca la prinz (pentru ca un meniu, chiar scris in engleza, nu spune mare lucru despre felul de mincare, in afara de ingrediente, si pentru ca acelasi fel de mincare poarta nume diferite am tras eu concluzia), apoi la o terasa, unde snacksurile puse pe masa (ceea ce la noi se traduce prin „din partea casei”) costau cit o bere. Noaptea pare la fel de agitata ca si ziua, la miezul noptii autobuzele circula cu aceeasi frenezie (eu ma gindeam numai la 66-le pe care-l asteptam si nu mai venea, la colt pe Armeneasca, seara dupa ora 11), karaokele rasuna de peste tot, cetatenii isi fac promenada si se mai aseaza la o bere (ei nu sint tepuiti cu alunele alea la suprapret).

Una peste alta, Hong Kongul este o experienta care merita traita, si inca n-am vazut tot! Pentru ca ne astepta o alta calatorie in avion: Hong-Kong-Paris.

Dupa Paris-Panama in avion, dupa ce am traversat Pacificul in vapor, in 40 de zile turul lumii a fost complet.