Calimara cu cerneala

Ne-am gindit, am promis, am muncit fiecare pe felia lui si uite ce-a iesit:

Amsterdam - Jacques Brel, versiunea in limba romana, datorita lui Marcel si sus-semnatei.

de Guy KONOPNICKI

traducere din Marianne, no. 602, 1-7 nov. 2008

Nu stiam, dar, in ciuda tuturor tratatelor, Europa este inca despartita. Perspectiva cedarii, in ianuarie, a presedintiei Uniunii Europene lui Vaclav Klaus nu-l incinta deloc pe Nicolas Sarkozy, care consuma multa energie pentru a nasi aceasta tara subdezvoltata. Presedintele nostru n-ar spune nimic daca hazardul ruletei ar desemna Germania sau Italia sa succeada Frantei. Chiar Zapatero, desi socialist, ar fi mai bun pentru ca e spaniol. Dar un ceh, totusi, in plina criza mondiala! Recunoastem fara greutate ca de cealalta parte a fostei cortine de fier exista muncitori suficient de calificati ca sa ne monteze masinile; recunoastem, patrunsi, ca polonezii sint buni instalatori. In cel mai bun caz, ne extaziem in fata calitatilor literare si spirituale ale oamenilor din est. Vocatia lor este de a fi scriitori, muzicieni, cineasti si chiar papa. Insa politica si economia sint chestii mult prea serioase pentru ei. Cehii se credeau parteneri egali ai Uniunii Europene. Nu sint. Franta ii priveste cit poate ea de sus. Ea pare ca a uitat pina si de existenta acestei tari pe care a sacrificat-o, acum 60 de ani, la Munchen. Read more

Le Monde Diplomatique, iulie 2008

Jurnalist independent, Nick Davies a anchetat asupra metodelor de lucru ale confratilor sai britanici. In cartea sa “Flat Earth News” (Chatto & Windus, Londres 2008), el informeaza asupra regulilor care pot permite oricarui redactor sa fabrice o “informatie” fara substanta, fara risc si adesea lipsita de adevar – care respecta insa legile marketingului: sa privilegieze anchetele de mintuiala, sa nu supere institutiile, sa devanseze presupusele dorinte ale cititorului, sa alimenteze panica morala…

“ Regula nr. 9: a participa la isteria colectiva.

In perioada de criza, inseamna a vinde natiunii o varianta sublimata a propriei stari emotionale. E o lege inconturnabila; scepticii care uita sa o respecte sint urmariti si denuntati. Regula nr. 9 se aplica in primul rind in timpul perioadelor de mare doliu. Natiunea este in doliu; fiecare trebuie sa fie in doliu: asta e. Punctul culminant a fost atins in cazul mortii printesei Diana in august 1997. Marturiile de uimire si de durere difuzate in bucla si cu volum in crestere inzeceau uimirea si durerea, in timp ce necredinciosii erau condamnati cu o asa tarie ca pina si regina-mama a sfirsit prin a trece printr-un proces de lez-tristete. Read more

Marianne Histoire, august-septembrie 2008

Razvratirea este actiunea de a se revolta impotriva autoritatii, impotriva Statului, impotriva ordinii stabilite. Nu-i cert ca e buna si necesara in sine, pentru ca puterea in vigoare nu este neaparat nedreapta; privilegiatii ale caror interese sint amenintate se pot revolta si ei.

In consecinta, fara a da o valoare morala intrinseca actului de nesupunere, trebuie sa ne intrebam daca razvratirea nu este unul dintre motoarele cele mai puternice ale istoriei. Nu ca rebelii, nesupusii, insurgentii si-ar atinge intotdeauna scopurile. Chiar daca sint invingatori, ei pot contribui la nasterea unei noi ordini al carei declic l-au constituit fara sa fi vrut. Read more

Traducere din « Comment les riches détruisent la planète » (Cum distrug bogatii planeta), de Hervé KEMPF, Editions du Seuil, 2007.

« Cum de sint posibile banalizarea torturii, multiplicarea legilor de securitate, extinderea puterilor politiei, proliferarea instrumentelor de supraveghere, demiterea presei ? Cum s-a produs o asemenea degradare a spiritului democratiei ? Prin faptul ca, de la caderea URSS-ului, clasa conducatoare s-a convins ca nu mai avea nevoie de democratie. Inainte, libertatea era cel mai bun argument pentru a se impotrivi modelului colectivist. Ea era buna pentru indivizi si ea favoriza o reusita economica mult mai mare. In anii ’90 insa, paradigma care asocia libertatea si capitalismul s-a dizolvat. Pe de o parte, sub influenta « neo-conservatorilor », extrema dreapta a elaborat in Statele Unite o ideologie care considera proritare mentinerea ordinii sociale instituite si a puterii americane. Pe de alta parte, avintul impresionant al economiei chineze in contextul represiunii continue si a partidului unic a obisnuit spiritele cu decuplajul posibil intre libertatile publice si dinamismul economic. Read more

Fragment, traducere din « Crises financières, surtout n’en tirer aucune leçon… », din « Le Monde Diplomatique », martie 2008, de gasit vremelnic si prescurtat aici.

« Pentru ca face asupra preturilor o presiune permanenta si care creste fara incetare, deci asupra costurilor, si in fine asupra costului salarial, concurenta instaureaza intr-adevar un regim « preturi-salarii » in care orice discutie asupra puterii de cumparare este imediat trimisa la unica chestiune a preturilor – cind salariatul revendica, i se raspunde consumatorului… Insa scaderea preturilor care i se serveste acestuia face sa scada salariul nominal al celuilalt ! Salariile aruncate in strada de catre un plan de delocalizare n-au alta solutie decit sa cumpere in magazinele hard discount, care reprezinta capatul cel mai feroce al lantului concurential, si activeaza exact acele mecanisme care i-au adus in sapa de lemn. Salariatii, de voie, de nevoie, dau astfel « dreptate » inlantuirii insesi care ii trateaza prost si contribuie, din lipsa de alta solutie, la infaptuirea acestui cerc vicios. Din acest cerc incredibil de pervers rezulta un regim de presiune joasa, permanenta a puterii de cumparare, care face sa coboare mai apoi consumul si cererea globala. »

de Stig DAGERMAN (1923-1954), traducere din limba franceza:

Sint lipsit de credinta, prin urmare nu pot fi fericit, caci un om care se teme ca viata lui este o ratacire absurda catre o moarte sigura nu poate fi fericit. N-am primit drept mostenire nici vreun zeu, nici vreun punct fix pe pamint de unde sa pot atrage atentia vreunui zeu: nici nu mi-au fost lasate furia bine ascunsa a a scepticului, sireteniile abile ale rationalistului sau inocenta incandescenta a ateului. Nu indraznesc deci sa arunc piatra nici in cea care crede in lucruri care nu-mi inspira decit indoiala, nici in cel care-si cultiva indoiala ca si cum n-ar fi, si el, inconjurat de tenebre. Aceasta piatra m-ar atinge pe mine, caci sint sigur de un lucru : nevoia de consolare pe care o cunoaste fiinta umana este imposibil de saturat.

In ceea ce ma priveste, urmaresc consolarea precum vinatorul isi urmareste vinatul. Trag oriunde mi se pare ca o zaresc in padure. Adesea trag in vid, insa, din cind in cind, o prada cade la picioarele mele. Si, pentru ca stiu ca aceasta consolare dureaza doar cit vintul scutura virful unui copac, ma grabesc sa pun stapinire pe victima.

Si-atunci ce-mi cade in brate ? Read more

Traducere, text aparut ĩn ziarul „La décroissance” (Descreşterea), septembrie 2004

Dragă/i-e prieten-a/i-e, iată că se fac aproape doua săptămîni de cînd mă aflu in Statele Unite. Opulenţă şi mizerie, inegalităţi si rasism, risipă şi poluare. După tot ce-am vazut şi-am auzit la Austin, Mineapolis, Chicago sau New York, verdictul pe care l-am pus acestei ţari părea definitiv şi fără apel… Pină astăzi, cînd mi s-a arătat Adevărul.

Da, prieteni-e, am descoperit în sfirşit Mesajul Secret, Cauza Ascunsă, Geniul Statelor Unite.

Revelaţia mea s-a produs aseară, mai exact. Lăsaţi-mă să vă povestesc cum. Eram într-o cameră de hotel la Chicago. In stînga, prin fereastra intredeschisă se năpusteau şuierăturile lungi si stridente ale sirenelor politiei. In dreapta, un perete firav încerca vitejeste să înăbuşe „a-urile” si „o-urile” unui cuplu aparent hotărît să presteze toate poziţiile din Kamasutra. Un televizor care trona în mijlocul camerei imi oferi ocazia „sa vindec raul prin rau”. Adaugam o nouă sursa de zgomot, ca diversiune.

Ca sa zic drept, eram destul de disperat.

Să fi fost pe la 10 si jumatate seara. Cuplul începea, cred, poziţia 41. Zapam frenetic printre cele 85 de canale, în cautarea unui program cît de cît interesant. Deodata am dat peste promoţionalul unui episod din Dosarele X. Celebra deviza aparu pe ecran: „Adevarul este dincolo de noi”.

Si am avut Revelaţia. Read more

De André GORZ, in „Salbaticul”, septembrie-octombrie 1973

Viciul profund al masinilor e ca sunt ca si castelele sau vilele de pe litoral: bunuri de lux inventate pentru placerea exclusiva a unei minoritati foarte bogate si pe care nimic, in conceptia sau in natura lor, nu le destina poporului. Spre deosebire de aspirator, de telefonul fara fir sau de bicicleta, care-si pastreaza valoarea de utilizare cand toata lumea dispune de ele, masina, ca si vila de pe litoral, nu prezinta interes sau avantaje decat in masura in care masele nu dispun de ele. Asta deoarece, prin conceptia ca si prin destinatia sa originala, masina este un bun de lux. Iar luxul, prin esenta, nu se democratizeaza: daca toata lumea are acces la lux, nimeni nu mai trage foloase; din contra: toata lumea ii inseala, ii frustreaza si-i deposedeaza pe ceilalti si toata lumea este inselata, frustrata si deposedata de ceilalti.

In general suntem de acord in ceea ce priveste vilele de pe coasta. Nici un demagog nu a indraznit inca sa pretinda ca a democratiza dreptul la vacanta inseamna aplicarea principiului : O vila cu plaja privata pentru fiecare familie franceza. Oricine intelege ca daca fiecare dintre cele 13 sau 14 milioane de familii ar dispune de macar 10 m de litoral, ar fi nevoie de 140 000 de km de plaja pentru ca toata lumea sa fie servita! Pentru a atribui fiecaruia o portie, ar trebui sa decupam plajele in benzi atat de inguste – sau sa inghesuim orasele atat de aproape unele de altele - incat valoarea lor de folosinta s-ar anula si ar disparea avantajul lor fata de un complex hotelier. Pe scurt, democratizarea accesului la plaje nu admite decat o singura solutie: cea colectivista. Si aceasta solutie trece obligatoriu prin razboiul luxului constituit de plajele private, privilegii pe care o mica minoritate si le aroga in detrimentul tuturor.

Or, ceea ce este atat de evident pentru plaje, de ce nu ar fi admis de toata lumea in ceea ce priveste transporturile? O masina, ca si o vila cu plaja, nu ocupa un spatiu rar? Nu-i fura pe ceilalti utilizatori ai drumurilor (pietoni, biciclisti, utilizatori de tramvaie sau autobuze)? Nu-si pierde orice valoare de utilizare cand toata lumea foloseste o masina? Si totusi demagogii abunda, cei care afirma ca fiecare familie are dreptul la cel putin o masina si ca ”Statul” trebuie sa faca in asa fel incat fiecare sa poata stationa dupa pofta inimii, sa conduca cu 150 km/h pe sosele in week-end sau in vacanta. Read more